Clădiri, monumente, troițe…

Pe lângă cele 43 de biserici ortodoxe române capele și locașuri de rugăciuni, din satele: Alibunar, Barițe/Sân-Ianeș, Biserica Albă, Chisoroș/Rusko Selo, Clec, Coștei, Cuvin, Deliblata, Dobrița, Doloave, Ecica, Glogoni, Grebenaț, Iablanca, Iabuca, Iancov Most / Iancaid, Jamul Mic, Locve/Sân-Mihai, Malainița, Maramorac, Marcovăț, Mărghita, Mesici, Nicolinț, Omolița, Oreșaț, Ovcea, Panciova, Râtișor, Sălcița, Sutiesca/Sărcia, Satu-Nou, Seleuș, Srediștea Mică/Pârneaora, Straja, Torac, Toracu-Mic, Toracu-Mare, Uzdin, Vârșeț, Vladimirovaț, Vlaicovăț, Voivodinț, 23 de capele (Toracu-Mic, Uzdin, Ecica, Perlez, Satu-Nou, Barițe, Mărghita, Grebenaț, Dobrița, Jarkovac), 24 de case parohiale, la Iancaid, Toracu-Mic, Toracu-Mare, Ecica, Uzdin, Sărcia/Sutiesca, Doloave, Cuvin, Satu-Nou, Glogoni, Ovcea, Vladimirovaț/Petrovasâla, Alibunar, Nicolinț, Seleuș, Locve/Sân-Mihai, Barițe/Sân-Ianeș, Vlaicovăț, Grebenaț, Straja, Mărghita, Coștei, Jamu-Mic, Marcovăț și cruci de ocrotire, aproape în fiecare sat cu români, în altele, chiar, , două sau trei, apoi, vechile edificii ale școlilor confesionale care tot se mai păstrează în unele sate, românii din Voivodina se mai pot mândri și cu încă câteva imobile pe care le-au construit și le-au aparținut și le aparțin, sau au fost naționalizate, dar tot mai există. Este vorba de adevărate „prezențe culturale românești”, cum le numesc Virgil Cârdu și Constantin Simionescu în cartea lor,  Prezențe românești în Serbia create de înaintașii noștri, singuri sau cu sprijinul statului în care au trăit, pentru ei și pentru comunitatea din care au făcut parte.

Alibunar

Casa Jianu, azi Adunarea Comunei

Ioan Jianu s-a născut în Alibunar (1886), unde și-a făcut școala generală, după care a continuat liceul la Timișoara și Facultatea de Drept la Budapesta, unde și-a susținut teza de doctorat, devenind doctor în științele juridice. La începutul carierei a fost avocat la Alibunar, unde a desfășurat și o activitate politică intensă. Ioan Jianu a fost unul din fondatorii Partidului Român și secretar general al Partidului. Atunci a fondat la Panciova ziarul Partidului Graiul Românesc, al cărui director și redactor responsabil a fost. În Parlamentul Iugoslaviei deputatul Ioan Jianu a militat pentru restituirea pământului comunal și a averii bisericești, expropriate de stat. Din cauza problemelor survenite, în 1925, a părăsit țara, refugiindu-se în România, unde a rămas până la sfârșitul vieții (1969). În fosta casă, din Alibunar, a familiei Jianu, în prezent funcționează Adunarea Comunei Alibunar.

Biserica Albă

După despărțirea ierarhică din 1864 a bisericii românești de cea sârbească, Biserica Albă a devenit un adevărat centru cultural și spiritual al românilor din Banat. Românii erau pe atunci relativ puținii dar bine organizați atât pe plan cultural și bisericesc cât și economic. O realizare de seamă a acelor vremuri a fost Fundația Bălănescu al cărei Centru administrativ a funcționat în clădirea actuală a primăriei, proprietate a Fundației, care a mai dispus de circa 300 hectare viță de vie, pomi fructiferi, pământ arabil, o fermă de vaci și una de cai. Fundația Bălănescu a sprijinit activitatea culturală a românilor din Biserica  Albă, pentru care a clădit un cămin cultural, precum și învățământul românesc, construind aici un internat pentru elevi. Întreaga avere a Fundației Bălănescu a fost naționalizată ori confiscată în 1947/48 (Gligor Popi, Românii din Biserica Albă, Ed. CRS, Vârșeț, 2006).

***

Traian Popescu (1851-1927), funcționar judecătoresc al Tribunalului Districtual din Biserica Albă și președinte al acestei instituții, întemeietorul Corului Vocal Român din Biserica Albă (1879), a donat, în anul 1924, Societății Române de Cântări o vilă pentru activitatea acesteia, precum, și tradiționalul „Turn” din acest oraș.

O altă donație făcută la 1908, acestei societăți a fost și Casa „Fundației culturale și de binefacere”. E. Florica Aurelia Novacu.

Coștei

  • În anul 1911, la Coștei, s-a zidit Casa Culturală, numită pe atunci Casa Națională menită „culturii poporului nostru”. Pe lângă sala de spectacole ea a adăpostit o sală de citire cu bibliotecă și o sală de prelegeri. În anul 2011, cu prilejul împlinirii a o sută de ani de existență, Casa Culturală a fost temeinic renovată și amenajată.
  • Cu ocazia sărbătoririi a o sută de ani de activitate a corului din Coștei, la 15 setembrie 1969, s-a dezvelit placa memorială pe clădirea Casei Culturale cu următoarea inscripție: Societatea Culturală „Mihai Eminescu” – Coștei, cu ocazia Centenarului Corului 1869-1969.
  • Cu prilejul marcării a 120 de ani de activitate corală pe clădirea Casei Culturale s-a dezvelit o placă memorială: 1869-1989 Omagiu făruitorilor culturii din satul Coștei – Coștei, 20 și 21 mai 1989. – Societatea Culturală „Mihai Eminescu”.
  • Marcarea jubileului de 80 de ani de activitate a fanfarei a prilejuit o festivitate și s-a dezvelit o placă memorială pe clădirea Casei Culturale: „1910-1990 – Mulțumim și laudă vouă fanfariștilor romantici creatori de artă menită tuturor”. Coștei, 24.XI.1990. – Societatea Culturală „Mihai Eminescu”.

Iablanca

Crucea cu patru stâlpi

Ruga Albă

Pe la jumătatea drumului, între Iablanca și Sălcița, aproape de frontiera cu România și satul Vrani, s-a înălțat un frumos monument ridicat de cetățenii celor patru sate românești: Coștei, Sălcița, Iablanca și Vrani, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Aci s-au organizat, pe atunci, sărbători religioase, întâlniri de coruri, târguri. O perioadă de mai mulți ani, pe la începutul secolul al XIX-lea, Ruga Albă, a fost lăsată în voia sorții. În 1843 lăcașul a fost renovat. Între cei patru stâlpi a fost adusă și o piatră mare de granit. Probabil, considerat fiind un simbol al veșniciei. Urmează o altă perioadă îndelungată de „uitare” a monumentului. Se renoveză în 1937 la inițiativa învățătorului Ion Bălteanu, pe atunci „pe post de apostol” la Sălcița, cu banii adunați de la serbările școlare și ale fanfarei. În anul 1991 crucea a primit o nouă înfățișare renovată, cu sprijinul oamenilor de bine din cele patru sate fondatoare. Fiecare din acestea și-a reparat stâlpul său, unul din cei patru după care și-a primit numele.

Panciova

Casa de Presă și Editură Libertatea

La Panciova, în strada Žarka Zrenjanina nr. 7, se află Casa de Presă și Editură „Libertatea” care editează ziare, reviste și cărți în limba română. Această instituție românească a fost înființată la Vârșeț în anul 1953, la opt ani de apariție a săptămânalului „Libertatea”, unde a funcționat în fosta clădire a Băncii „Luceafărul” și mutată la Panciova, în anul 1962, pe motivul că este mai aproape de Belgrad, capitala țării, și că aci se va ridica un cămin al presei minoritare. În prezent, Casa de Presă și Editură „Libertatea” din Panciova editează săptămânalul „Libertatea”, cu un tiraj peste 3.000 de exemplare pe număr, revista „Lumina”, pentru artă și literatură, revista „Bucuria copiilor” și revista „Tinerețea”, precum și cărți ale autorilor români din Voivodina sau cărți de beletristică traduse din limba sârbă.

Sutiesca

Troița din Sărcia

Troița este așezată în fața Bisericii Ortodoxe Române din Sărcia/Sutiesca, ea fiind donată bisericii de către Societatea Cultural – Patriotică „Avram Iancu” din Cluj Napoca, România. A fost sfințită, la Sărcia, în anul 1996, când aici s-au aniversat două secole, de la sfințirea bisericii vechi și o sută de ani de la sfințirea bisericii actuale.

Troița este din lemn de stejar sculptată de meșterul popular maramureșean Teodor Bârsan. Acest obiect de artă și cult, de peste patru metri înălțime, este un adevărat tezaur pentru credincioșii români din Sărcia, al cărui număr se micșorează din an în an.

Torac

Casa Culturală

Ideea construirii, la Toracu-Mic, a unei Case Culturale a fost lansată la ședința Comitetului parohial din 3 februarie 1933, și acceptată de toți membrii prezenți la ședința respectivă. În anii următori s-au făcut colecte, s-au adunat bani de la donatori și de la serbările culturale organizate de orchestra de muzică populară „Lira” și corul bisericesc. Comitetul parohial a cumpărat teren (plaț) în apropierea Casei parohiale și material de construcție: cărămidă și cherestea.

Astfel, în ziua de 8 septembrie 1941, s-a pus piatră de temelie a Casei  Culturale bisericești, în prezența preoților Ioan Baloș și Ioan Frișcan și a unui număr mare de credincioși. Construirea Casei Culturale a fost încredințată zidarilor torăceni Giuri Școpaț și Ion Mitrie. Din păcate, nu s-a reușit terminarea ei definitivă, atât din cauza celui de-al Doilea Război Mondial cât și din cauza neînțelegerilor care au urmat între comuna politică și cea bisericească.

După război, Casa Culturală a fost naționalizată. În prezent ea aparține Comunității Locale Torac.

Pe parcursul anilor a fost, în general, părăsită, fiind într-o perioadă, drept depozit de cereale, apoi lăsată în grija vremii. Au fost încercări de transformare într-un cămin al tineretului, apoi de către Societatea, Fundația Română de Etnografie și Folclor din Voivodina, într-un Muzeu al Spiritualității Românești din Voivodina…dar, nu s-a reușit astfel că vechea Casă Culturală și-a păstrat menirea inițială, dar, din păcate, aflându-se și în continuare în voia sorții.