Cercetările arheologice privind Evul Mediu timpuriu efectuate pe teritoriul Banatului au evidenţiat urme de case şi de lăcaşuri de cult construite care ne oferă informaţii relevante privind tehnicile de construcţie arhaice. In baza cercetărilor efectuate în Banatul sudic, Dumitru Ţeicu a concluzionat că locuinţele din secolele XII-XIII sunt monocelulare, cu o parte a construcţiei în adâncime , realizate din lemn. Vetrele de foc erau simple, amplasate la nivelul solului, rotunde, dispuse fie în spaţiul central, fie pe o latură a peretelui. Alte construcţii au fost ridicate de la nivelul solului. In cursul Evului Mediu s-a răspândit în Banat locuinţa cu două încăperi: tinda şi camera de locuit, fără prispă, cu acoperişul în două ape, cu streaşina lărgită în faţă având vatra de foc ridicată în tindă, pe zidul de legătură dintre cele două încăperi.In zonele de şes asemenea construcţii erau ridicate din pământ bătut, oamenii folosind materiale de construcţie care le-au stat la îndemână. Un asemenea tip de construcţie este descris de J.J.Ehrler, la 1774: Românul îşi construieşte singur casa. Aceasta este zidită cel mai adesea din pământ bătătorit ori din împletitură de nuiele sau din buşteni aşezaţi unii peste alţii şi acoperită cu stuf. La construcţie nu se foloseşte nici o bucăţică de fier. Tocul uşilor e făcut din salcie, ori din alt lemn, iar încuietorile sunt nişte zăvoare de lemn care se deschid de multe ori numai printr-un artificiu. De sticlar nici nu e nevoie, geamurile fiind din hârtie, de obicei, doi ocheţi mici prin care pătrunde lumina. Casa întreagă constă dintr-o cămăruţă şi o bucătărioară. Fr. Griselini ne oferă informaţii ceva mai detaliate privind tehnicile de construcţie: Este prea adevărat că toate casele din satele româneşti sunt construite numai din pământ, paie şi trestie. La ridicarea acestora, românii respectă, însă, anumite reguli de construcţie prin care locuitorului i se oferă un anumit confort. Cel mai adesea românii împletesc pereţii casei din crengi de salcie şi nuiele subţiri, acoperindu-i apoi cu lut, ceea ce le conferă o tărie egală zidurilor construite din cărămidă. Bucătăria este izolată de camera în care dorm laolaltă, mănâncă şi beau bărbaţi şi femei, taţi şi mame, copii mai mici şi mai mari. Printr-o deschizătură făcută în perete, cuptorul din bucătărie stă în legătură cu soba care încălzeşte camera în timpul iernii. Pentru a păstra produsele obţinute din munca câmpului, românii amenajează anumite depozite făcute doar din nuiele, având o înălţime de 4-5 picioare şi fiind acoperite cu paie. Aceste coşare, grajdurile, împreună cu celelalte clădiri ale gospodăriei, locul pentru războiul de ţesut, cazanul de fiert răchie şi altele sunt împrejmuite cu garduri de spini care cuprind în acelaşi timp curtea şi o grădină mică unde sunt ţinuţi stupii.
Descrierile făcute de cei doi monografi cuprind relatări destul de exacte privind tipul de case construit în Banat, alături de care s-au dezvoltat construcţiile anexe: hambarele pentru cereale, fânarele, grajdurile pentru animale şi coteţele pentru păsări, în spaţiul delimitat al curţilor.
Materialele de construcţie folosite la ridicarea caselor şi anexelor erau diferite în funcţie de zonă: la şes predominau casele din pământ bătut, văiugă şi, mai târziu din cărămidă nearsă (vcăiugă), ulterior arsă, iar la deal şi munte, respectiv în sudul Banatului aflat sub controlul regimentelor grănicereşti, erau, mai ales din lemn şi piatră. Dealtminteri, în cadrul programului de aducere la linie a satelor, construirea caselor se făcea cu aprobarea autorităţilor grănicereşti, trebuind să respecte anumite reguli: folosirea materialelor de construcţie solide, cu acoperişul din şindrilă sau ţiglă (ciripă, în limbaj local): să fie înalte şi luminoase şi să respecte o anumită distanţă între clădiri. Autorităţile au impus numerotarea caselor astfel: cele ale locuitorilor trebuiau să aibă numărul scris pe ele cu cifre arabe, iar cele erariale, cu cifre romane. Pe tăbliţele cu număr de casă trebuia notat şi numărul regimentului grăniceresc. Planul localităţii fiind întocmit, nu se accepta nici un fel de abatere. Dacă se dărâma casa cea veche, casa nouă, construită în locul ei primea acelaşi număr, iar dacă o casă nouă era construită pe terenul altor două , trei case, ea urma să primească toate numerele caselor pe locul cărora s-a construit.
Atât în zonele de munte cât şi în cele de câmpie proiectul de sistematizare rurală a stabilit exact mărimea străzilor principale ca şi a uliţelor laterale, în funcţie de structura terenului. Conform Decretului dat de Maria Terezia la 11 ianuarie 1772, în zonele de câmpie străzile principale aveau între 34,13 – 37,92 m, iar cele secundare, între 11,34 -15 m. Suprafeţele de teren intravilan atribuite pentru construcţie, curte şi grădină erau de formă dreptunghiulară, cu latura mare înspre fundul grădinii, având următoarele dimensiuni:Begheiţi: 80x 37,8 m; Glogoni :81,27 x 35,9l m; Grebenaţ: aprox 60 x 20m: Nicolinţ, 150 x 20m etc.
Terenul acesta era împărţit în trei părţi în satele de cîmpie şi în două în satele de deal din zona Vârşeţ. La cîmpie, curtea dinspre stradă cuprindea terenul de sub casă şi cel din faţa construcţiei, care trebuia să asigure spaţiul de intrare al căruţei şi aleea de intrare în casă cu o mică suprafaţă de teren pentru cultivarea florilor. Această curte poartă local numele de avlie, sau amvlie la Nicolinţ,Ecica, Satu Nou, Uzdin, Vlaicovaţ etc. şi voreţ la Begheiţi, obor (obuor) la Voividinţi, sau ocol, la Glogoni. Cea de a doua curte era locul de depozitare a jirezilor de fân şi paie, al gunoiului de grajd şi cel menajer, ca şi spaţiu pentru adăpostul oilor pe timpul iernatului. Este numit cu termenul de arie, probabil deoarece aici se petrecea şi treieratul grîului cu îmblăciul sau cu caii. După această curte, urma grădina de legume, îngrijită cu multă osteneală de femeile din familie. Acest tip de împărţire a plaţului poartă denumirea de curte franconă Cele două curţi, avlia şi aria sunt adesea despărţite de hambarul de porumb, care în toate satele din acest ţinut are dimensiuni impresionante, fapt de dovedeşte că producţiile de cereale erau foarte mari şi necesita spaţii generoase de depozitare. Hambarele aveau două compartimente:unul pentru grâu, cu pereţii din scândură, iar al doilea pentru porumb, cu pereţii din lăteţi care să poată asigura aerisirea recoltei.. Sub ele, în unele locuri se amenaja o bucătărie de vară, sau coteţele păsărilor şi cocinile porcilor.
Sub aspect constructiv distingem două tipuri de case, dacă luăm în considerare criteriul geografic, respectiv, case din zona de şes şi case din zona de deal.. Dacă ne referim la criteriul etniei locuitorilor avem case de tip crişano-ardelenesc şi bănăţean. Mai observăm şi diferenţe între casele din zona grănicerească, din sudul ţinutului şi cele din zona administrată civil de imperiul habsburgic. Toate aceste criterii de tipologizare marchează diferenţieri mai mult sau mai puţin semnificative, întrucât, arhitectura localităţilor rurale bănăţene de după colonizările habsburgice , în ciuda regulilor care trebuiau respectate, a continuat sub aspectul tehnicii şi materialelor de construcţie moştenirea construcţiilor mai vechi. Practic şi coloniştii veniţi din vestul şi centrul Europei au preluat în construcţiile lor tipul tradiţional din Banat.
In mentalitatea populară casa cu anexele sale avea în aceeaşi măsură rostul de adăpost împotriva intemperiilor, dar şi acela de loc care asigură stabilitatea şi continuitatea familiei şi a neamului . De aceea trebuia ales cu grijă locul de construcţie, poziţionarea în raport cu punctele cardinale, astfel încât faţada şi curtea să fie orientate spre soare, iar la zidirea ei se desfăşurau o serie de rituri de întemeiere la care participau atât membrii familiei căt şi ai întregii comunităţi, fapt ce asigura consacrarea şi integrarea ei în spaţiul comunitar, cu propria individualitate şi personalitate ca un organism viu. Aceasta explică de ce o serie de termeni referitori la componentele construcţiei provin din familiile lexicale ce definesc componente ale trupului sau animalier., sau se referă la elemente de îmbrăcăminte. Partea de subzidire este numită fundaţie, iar în Banat, fundament. Bârna de lemn de la baza solului care susţine întreaga construcţie, poartă denumirea de talpă sau tălpoaie, construcţia proriu-zisă este trupul sau corpul casei, care are drept componente, faţa sau faţada şi fundul sau fundoanea, în timp ce partea din sticlă a ferestrei, care–i asigură lumina, se numeşte ochi. La fel, partea superioară a construcţiei, peste care se înalţă acoperişul, este numită ,frunte, fruntari sau fronton. Tot frunte se numeşte şi grinda care susţine stâlpii pridvorului, iar patrulaterul din bârne aşezat deasupra zidurilor pentru a susţine tavanul şi şarpanta se numeşte cunună. Şarpanta are în componenţă cornii, prin analogie cu coarnele animalelor, iar învelitoiarea din paie a caselor se numea sugestiv căciulă. Marginea acoperişului are o tivitură de scânduri fixate pe schelet cu ajutorul unor clame din fier forjat având vârful în formă de săgeată, numită civeauă (tiv). Zidită astfel, după chipul şi asemănarea omului, casa avea nevoie de suflet pentru a deveni obârşie de familie şi de neam, potrivit credinţei că nimic nu poate dăinui în această lume dacă nu are la bază viaţa pe care să se sprijine. Această mentalitate stă la baza numeroaselor rituri sacrificiale răspândite în spaţiul culturilor ancestrale, cele mai vechi jertfe fiind cele umane, ca în balada Meşterului Manole, înlocuite cu timpul prin jertfe animaliere sau umbra omului. La Iancaid, de pildă, Besu Ana îşi aminteşte de obiceiul străvechi de a se pune în fundaţie cap de cocoş sau de ciurcă sau de raţă, dimpreună cu o uiagă de răchie şi lista meşterilor care au construit. La talpa casei există credinţa că stă spiritul protector al strămoşului mitic al familei şi neamului, şarpele casei (zeul Lar, în mitologia romană).Consacrarea casei se realiza prin aşezarea pe vârful şarpantei a unui ştergar frumos decorat, ca drapel, care se cobora numai la finalul lucrărilor. Toate aceste acte ceremoniale, încheiate prin sfinţirea noii construcţii de către preot deîndată ce familia s-a aşezat în ea, conferă casei rolul de centrum mundi, de spaţiu sacru în care familia şi-a dobândit dreptul de a vieţui, a creşte, a se înmulţi şi a continua în acest fel de-a pururi.
Arhitectura rurală din zona de câmpie
- Construcţiile din pământ bătut s-au practicat, aşa cum am mai arătat , în câmpia Banatului, respectiv în satele din jurul oraşului Zrenianin: Begheiţi, Iancov Most, Clec, Ecica, Sutjesca, Uzdin etc. Tehnica construcţiilor din pământ bătut a fost practicată în acest ţinut din timpuri foarte vechi.Documentele medievale atestă sistemul de fortificaţii din pământ bătut în toată partea vestică a Banatului, inclusiv în perioada ocupaţiei otomane, iar construcţiile pentru locuit şi cele obşteşti erau frecvent realizate în această tehnică atât pe timpul perioadei de ocupaţie habsburgică, cât şi după aceea, continuând în secolele XIX şi XX. Desigur, cu trecerea timpului această tehnică s-a practicat din ce în ce mai puţin, numai de către oameni cu posibilităţi materiale mai modeste. Pământul pentru construcţie trebuia să aibă o compoziţie argiloasă şi o culoare gălbuie şi era transportat cu carele din locuri special amenajate la marginea satelor care posedau asemenea depozite.Fazele de lucru erau următoarele:
– marcarea suprafeţei de construcţie şi săparea fundaţiei până la o adâncime de l m , care se umplea cu material mai solid, piatră de rîu, sau chiar pământ bătut însă foarte bine îndesat, încât să asigure rezistenţa clădirii. Pe la începutul secolului XX substrucţia era cel mai frecvent din cărămidă arsă, (ţiglă), pusă în 5-6, până la 9 rânduri. In acest din urmă caz, 2-3 rânduri de cărămidă se înălţau la nivelul solului, formând temelia.
– la construcţia de suprafaţă se foloseau cofraje de scânduri fixate între piloni de lemn bine ancoraţi în sol, dispuşi perechi de o parte şi de alta a zidului şi legaţi la capete cu frânghii groase. Pentru păstrarea rezistenţei cofrajului se puneau lângă scânduri popice de lemn pentru ca zidul să iasă drept.
– Ordinea construirii zidurilor era următoarea: mai întâi zidul din spate, apoi zidurile laterale şi în ultimul rând zidul de la faţa casei, dinspre curte.
– Pământul se bătea mai întâi la colţuri, unde era întărit cu capre de lemn în formă de L , iar pe mijlocul zidurilor se adăugau din loc în loc crengi care se băteau odată cu pământul şi asigurau rezistenşa construcţiei. La Iancov Most, potrivit informaţiilor lui Besu Sila (de 75 de ani, în 2004), casele din pământ bătut s-au construit cu foarte multă trestie în zid: un rând de pământ, un rând de trestie, pusă numai în lungul zidului.
– Baterea pământului se făcea cu două tipuri de maie, unul cilindric, pentru mijlocul zidului şi unul mai ascuţit pentru margini.
– După construirea primului nivel de înălţime asigurat de cofraje, acestea se mutau mai sus pentru baterea nivelului următor. La partea superioară a clădirii se foloseau schele.
– Cînd zidul ajungea la înălţimea necesară, 2,5-3m., se adăuga cununa din bârnede lemn fasonat cu rolul de a susţine tavanul şi şarpanta.
Dacă zidurile din pământ bătut se puteau ridica de către proprietar, ajutat prin clacă de rude şi vecini, folosindu-se numai de către cei mai cu stare echipe de meşteri specializaţi, în schimb şarpanta şi acoperişul trebuiau executate neapărat de meşteri dulgheri pricepuţi.. Şarpanta era confecţionată din bârne de lemn fasonate, dispuse în două pante, legate între ele cu lăteţi de brad . Casele erau acoperite cu paie, trestie, şindrilă şi, mai târziu, cu ţiglă. Incă din primele decenii ale ocupaţiei habsburgice s-a renunţat la folosirea paielor ca învelitori pentru case, datorită caracterului perisabil al materialului,iar, pe de altă parte, trestia, mai rezistentă la intemperii se găsea cu prisosinţă datorită numeroaselor mlaştini, încât şvabii au folosit-o cu precădere ca învelitoare în primele etape de colonizare. Dealtfel, ei au devenit meşteri pricepuţi în aplicarea acestui tip de învelitori, fiind angajaţi şi de către români.
Trestia necesară acoperişului se tăia toamna de pe malurile Begheiului sau din şanţurile care brăzdau hotarele. Bătrânii efectuau curăţarea ei şi legarea în mănunchiuri pe care le puneau la uscat în cupe. Pentru a asigura rezistenţa necesară, lăteţii folosiţi ca suport pentru trestie aveau dimensiuni duble în comparaţie cu cei pentru ţiglă (ciripă). Trestia era aplicată în trei rânduri, pornind de la vârful casei, astfel: Se punea mănunchiul de trestie cu coada în jos şi se dezlega peste corni, aşezându-se mănunchi lângă mănunchi., primul rând, apoi al doilea şi aşa mai departe până era acoperită casa. Fixarea trestei se făcea prin cusături puternice cu sârmă (drod), cu ajutorul unui ac de fier de aprox. 75 cm, având la un capăt orificiul pentru sârmă şi la celălalt un mâner. Pe coama casei, trestia era împletită poşovatic ca să n-o rupă vântul, tot la 1m pe lăteţul dintre corni, cusut cu drod, iar peste acest poşovatic s-a mai pus un rând de trestie în lung. Fundoanea casei era închisă cu scândură aparentă. Zidurile interioare dintre încăperi se construiau din nuiele împletite sau tot din pământ bătut.
Tăvănirea era făcută cu scînduri fixate pe grinzi solide (grinzale), din lemn care asigurau rezistenţa clădirii. O grindă centrală (grinda mare, grinda meşter) străbătea tot tavanul casei pe lungime. Aceasta era mai grosă, (aprox. 40 x 40 cm) , şi susţinea grinzile transversale( de aprox 30, 35 cm,) dispuse la distanţe de aprox. l m, iar între ele se fixau scândurile care umpleau tavanul. Materialele necesare pentru şarpantă şi tăvănire se cumpărau de la Zrenianin. Casele de acest tip nu erau podite ci lipite (muruite) cu pământ preparat tot cu pleavă, la care se adăuga balega de vacă cu funcţie de liant.. Muruiala trebuia să aibă cam 3 degete grosime. Inclusiv podul era lipit cu pământ, pentru etanşeizare şi asigurarea rezistenţei acestuia pentru a suporta greutatea cerealelor. Această operaţiune se executa de către ţigani care erau plătiţi în natură cu cereale, porci şi uneori, în bani. Peste muruială se văruiau cu var alb amestecat cu puţină albăstreală. In încăperi casele erau lipite pe jos cu pământ amestecat cu pleavă, apoi glazurate cu un strat de balegă de vacă amestecată cu apă. Cuina era podită cu ţiglă arsă.
Accesul în pod se realiza printr-o scară aşezată la capătul prispei..
Hornul era poziţionat la jumătatea lungimii construcţiei, deasupra tindei, având formă bitronconică. Partea sa interioară, până la pod, era din cărămidă nearsă (ţiglă moartă), iar cea exterioară, începând de la pod, din cărămidă arsă (ţiglă).
Aceste case aveau două sau trei încăperi, dispuse după următorul plan: la stradă era camera de locuit (soba; soba mare), urmată de o bucătărie cu horn deschis (cuina cinda,), după care putea să urmeze a treia încăpere (sobiţa). Sub acelaşi acoperiş, în continuarea clădirii se afla grajdul pentru animale mari (ştal, ştălog): cai şi vaci. Casele vechi nu aveau prispă, doar streaşina din faţă era prelungită cu aprox. 0,80 m astfel încât să ferească faţa casei de ploaie. La acest acoperiş, în faţa intrării s-a realizat o prelungire fixată pe stâlpi din lemn care asigura o protecţie mai bună. O asemenea construcţie se mai găseşte astăzi în Toracul Mic la nr. 610. Pe parcursul dezvoltării planului construcţiei prin apariţia celei de a doua încăperi de locuit, şi a cămării de alimente, unde au fost poziţionate şi scările de la pod şi pivniţă, s-a realizat şi o prispă continuă ridicată cu 30-4o de cm de la nivelul solului, numită în cele mai multe localităţi conc, susţinut de stâlpi din lemn, uneori frumos decoraţi prin crestături şi cioplituri Toată lemnăria era confecţionată din lemn de brad, stejar sau fag. Cele mai vechi case, cele fără prispă prezentau o singură fereastră la stradă, iar la faţada dinsprte curte câte o fereastră pentru fiecare încăpere.Tipurile mai noi de case având încăperile mai mari au două ferestre la stradă. Ferestrele erau prevăzute la exterior cu obloane din scândură de brad (şolocaturi). Tinda era oarbă, luminată doar de uşa de la intrare. Alte două uşi din lemn, pline, cu un singur canat erau practicate din tindă spre cele două sobe. Pe prispă se afla şi uşa de la intrarea în casă şi cea de la grajd confecţionată din două părţi egale, astfel încât partea de jos să se poată închide separat, iar cea superioară să potă rămâne deschisă pentru asigurarea aerisirii grajdului.La casele cu pivnişă, o uşă identică cu cea de la grajd asigura intrarea atât în pivnişă cât şi în cămară care era sitată deasupra. Uşile erau confecţionate din scânduri masive fixate în cuie lucrate la forjă pe un schelet în forma literei Z.. La casele vechi încuietorile erau de fapt nişte piedici din lemn manipulate cu ajutorul unui cârlig. Casele mai noi, însă, au fost prevăzute cu clanţe şi lacăte de fier., inclusiv uşa grajdului. Grajdul mai avea o fereastră mică, de formă patrată, în partea superioară a zidului din spate, care dădea spre curtea vecinilor.
Tipul de construcţie despre care am vorbit este răspândit în toată câmpia bănăţeană, dar şi în ţinuturile învecinate, inclusiv pe teritoriul actual al Ungariei fiind adoptat atât de români şi sârbi, cât şi de germani, maghiari, slovaci etc.
Construcţiile din cărămidă arsă şi nearsă reprezintă o fază ulterioară în evoluţia arhitecturii tradiţionale bănăţene. Cărămida nearsă era confecţionată fie de familie, fie era cumpărată de la ţigani. Era făcută tot din pământ argilos în amestec cu paie şi pleavă,
umezit bine cu apă şi bătut cu picioarele până se obţinea o compoziţie omogenă care se turna în forme din lemn de brad. După ce erau scoase din forme, cărămizile erau puse la uscat, una lângă alta, în spaţiu liber, apoi adunate, făcute stive cu spaţii între ele pentru aerisire. De la locul de confecţionare situat de obicei la marginea satului erau trasportate la plaţul casei cu căruţa.
Casele din ţiglă aveau o fundaţie solidă, din piatră de râu sau cărămidă arsă, prelungită cam 60 cm de la sol astfel încât să formeze o temelie rezistentă. Zidurile se realizau prin suprapunerea cărămizilor una peste alta, în rânduri. Ca liant între straturile de cărămidă nearsă se folosea tot pământul cu apă. La aceste case tăvănirea se realiza din scândurele de brad învelite într-un amestec de pământ cu paie şi pleavă, fixate una lîngă alta pe lungimea încăperii, numite vicle. După ce zidurile erau bine uscate urma realizarea lipiturii de pământ, executată tot ca la casele din pământ bătut şi apoi, văruirea în interior şi exterior. In a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-a răspândit tot mai mult sistemul de construcţie din cărămidă arsă (ţiglă),folosind ca liant cimentul, care este astăzi generalizat.
In evoluţia planimetrică a caselor din zona de cîmpie au existat mai multe etape, nu foarte precis delimitate în timp, determinate de creşterea bunăstării materiale a locuitorilor pe parcursul secolelor XIX şi XX. Un prim moment l-a constituit generalizarea prispei continui cu stâlpi de susţinere din lemn de esenţă tare sau din zid. Acest moment coincide cu apariţia celei de a doua ferestre la camera dinspre stradă şi aplicarea unei uşi cu intrare din stradă direct în prispă. A urmat mărirea suprafeţei locuite cu încă una, două sau chiar trei incăperi, adăugate tot pe lungimea casei, între tindă şi grajd. Un element definitoriu al caselor din zona de câmpie din Banatul sârbesc, spre deosebire de cele din Banatul românesc, este lăţimea foarte mare a prispei. La Uzdin, partea dinspre curte a prispei a fost închisă cu zid, obţinându-se încă o încăpere, numită chilie unde dormeau, de obicei, tinerii căsătoriţi. Inainte de aceasta, ei se culcau pe prispă, într-un pat cu baldachin care asigura protecţia tinerilor de privirile indiscrete printr-un lepedeu de cânepă fixat pe stâlpii patului, numit zăncălău, sau ţângălău întrucât în spaţiul interior se adăposteau părinţii şi numeroşii fraţi. In cursul secolului al XX-lea s-a generalizat sistemul de închidere completă a prispei, obţinându-se un hol generos, unde se odihneau de obicei bătrânii familiei.
Când se construia o casă nouă pe plaţul familiei, aceasta se poziţiona în faţa casei bătrâneşti în care rămâneau să locuiască părinţii sau bunicii.
În cursul secolului al XX-lea tot mai multe case noi s-au construit cu faţada lungă la stradă, mult mai impunătoare, cu două sau trei geamuri, după numărul încăperilor situate cu faţa spre uliţă. Ferestrele sunt decorate cu ancadramente în stucatură, cu rulouri sau obloane din lemn. La acestea, prispa era situată pe lungimea casei, înspre curte, fiind la rândul ei închisă cu sticlă la jumătatea superioară.
Alte modificări au fost datorate schimbărilor survenite în modul de viaţă al familiei bănăţene, aceasta fiind permanent interesată să se adaptaze la cerinţele modei şi să adopte soluţii menite să-i sporească confortul. Astfel, după ce în agricultură s-a introdus mecanizarea, nemaifiind necesari caii, s-a renunţat la grajdul cel mare (ştalul, ştălogul, iştălogul), respectiva încăpere primind alte destinaţii., în funcţie de interesele familiei.
Astăzi, fiecare casă este dotată cu baie, pentru aceasta fiind adaptată vechea cămară, care constituia odinioară intrarea la pod şi pivniţă.
Arhitectura din zona de deal.
Construcţii din lemn. In această categorie se înscriu casele construite în satele din jurul oraşului Vârşeţ care se încadrează în tipologia arhitecturii de tip grăniceresc: Vlaicovaţ, Râtişor, Jamul Mic, Srediştea Mică, Marcovaţ, Jablanca, Coştei etc In ceea ce priveşte aşezarea, acestea erau ca şi în zona de câmpie, tot dispuse pe aliniamentul străzii, cele mai vechi, cu faţada mică la stradă, iar cele mai noi, cu faţada lungă la stradă. Acolo unde se construiau pe teren denivelat, prispa era ridicată pe stâlpi de lemn, închisă până la jumătate cu scânduri. Intrarea pe prispă se făcea prin curte sau prin uşa de intrare dinspre stradă. Asemenea construcţii sunt răspândite în toată partea sudică a Banatului şi ţinuturile învecinate, acolo unde lemnul se găsea din abundenţă. Fundaţia şi temelia sunt din piatră de râu, peste care este aşezată tălpoaia, o grindă fasonată, foarte groasă, din lemn de esenţă tare, capabilă să susţină toată greutatea elevaţiei. Tălpoaia era aşezată pe toate cele patru laturi ale dreptunghiului care forma fundaţia. Deasupra ei se ridicau pereţii din lemn asamblati în tehnici diferite, în funcţie de materialul de care dispunea proprietarul. Avem astfel:
– construcţii din bârne rotunde, lungi cât lungimea pereţilor, încheiate la capete în decupeuri tăiate cu toporul astfel încât bârna unuia din pereţi să se suprapună peste bârna peretelui aflată în unghi drept cu el. Sistemul poartă denumirea de cheutoare românească; Bârnele acestea puteau fi fasonate pe două sau pe toate cele patru laturi.
In afară de cheutoarea românească, mai era practicată la îmbinările bârnelor şi cheutoarea nemţească, constând din eliminarea capetelor de la intersecţia bârnelor. Unele îmbinări de acest fel erau tăiate în unghi ascuţit, fiind numite cheutori în coadă de rândunică.
– construcţii realizate după sistemul în căţei, mai economicos, presupunând folosirea lemnului de dimensiuni mai scurte., cam 1 m numite scenapi. Acest sistem era realizat astfel: pe talpa casei se decupau orificii la distanţă de 1 m , în care se introduceau bârne verticale prevăzute pe lungime cu şanţuri decupate pe ambele laturi, în care se introduceau bârne sau scânduri groase.
Ultimul rând de bârne, purtând denumirea de cunună constituia suportul de fixare al şarpantei., compusă din căpriori de lemn şi lăteţi înguşti de brad pe care se fixa învelitoarea din şindrilă sau ciripă. Acoperişurile acestor case sunt în patru sau două ape. Cele în două ape au deasupra faţadei o teşitură de formă triunghiulară care asigură o mai mare protectie a construcţiei faţă de apa de ploaie.
Zidurile interioare puteau fi tot din lemn, sau din nuiele împletite ca si la casele din zona de şes. Tavanele se executau în acelaşi sistem constructiv, respectiv o grindă centrală şi cununa casei, ca suport pentru grinzile transversale care susţineu scândurile tavanului. Podul era tăvănit cu un strat de lut amestecat cu pleavă, folosind şi la izolarea termică a casei. După zidire, casele erau atât pe interior cât şi pe exterior lipite cu pământ şi văruite.
Cele mai multe case au două ferestre la stradă, iar înspre curte atâtea ferestre câte încăperi sunt.
Dimensiunile încăperilor şi ale ferestrelor s-au modificat şi ele în timp, adaptându-se la dimensiunile clădirii. Aşa cum am văzut la autorii descrierilor din secolul al XVIIII-lea, Ehrler şi Griselini, casele erau foarte mici şi, ca urmare şi ferestrele. In secolele al XIX-lea şi al XX-lea, dimensiunile încăperilor au fost tot mai mari, 4 x 5 m, chiar mai mari şi, prin urmare au crescut şi dimensiunile ferestrelor, formate din patru ochiuri de geam, două mai lungi la partea inferioară şi două, mai scurte, pe treimea superioară a ferestrelor.Casele mai recente, tencuite cu ciment, prezintă în jurul ferestrelor frumoase ancadramente decorate în stucatură reprezentând colonade, sau flori aranjate în jerbe (loze). Uşile, la început pline, s-au mărit şi ele pe măsura încăperilor şi li s-au pus geamuri pe jumătatea superioară. La casele foarte mari, întâlnim şi uşi cu canaturi duble.
Planul casei cu faţada lungă la stradă este aproape generalizat în satele grănicereşti, doar construcţiile vechi mai păstrează planul cu faţa mică la stradă. Toate casele cu faţada lungă la stradă construite recent sunt din cărămidă arsă , inclusiv zidurile interioareşi reprezintă un confort sporit în comparaţie cu cele din etapa anterioară.
Dacă iniţial pereţii încăperilor erau văruiţi în alb, în cursul secolului al XX-lea a apărut moda zugrăvirii lor cu ample modele florale realizate cu şabloane sau role . Şabloanele erau folosite la realizarea chenarelor de sub tavan şi colţuri, iar pe restul suprafeţelor cu ajutorul rolelor se repeta acelaş model pe toată suprafaţa pereţilor. La sobele oarbe,de asemenea, se realizau chenare imprimate cu şabloanele în motive florale. În bucătărie tot cu ajutorul şabloanelor se realizau modele reprezentând fructe, ceşti de cafea etc. Fondul pereţilor era intens colorat în verde, roz, turcoaz.etc. Tot pe parcursul secolului al XX-lea s-a răspândit şi moda picturilor de gang, realizate în vopsele de ulei, cel mai adesea reprezentând scene de vânătoare.
In cazul caselor cu faţada lungă la stradă, construcţiile anexe ale gospodăriei erau poziţionate în forma literei U faţă de construcţia centrală reprezentată de casa de locuit, încât acestea dobândesc aspectul unor construcţii întărite, foarte bine apărate împotriva agresiunilor de orice fel. Poarta este integrată între casă şi clet astfel că la intrare se obţine un hol mare.
Arhitectura rurală contemporană cunoaşte astăzi planuri mai diversificate, construcţii de tip vilă cu până la şapte, opt încăperi, adaptate la cele mai noi cerinţe de confort chiar dacă populaţia acestor localităţi se află într-un proces descrescător alarmant.
Anexele gospodăreşti
Hambarul , numit ambar, desparte curtea din faţa casei de cea de a doua curte atât în satele din zona de şes cât şi în cele din zona de deal. Sunt înălţate pe piloni din lemn sau din zid la peste 1 m faţă de sol pentru a asigura protejarea cerealelor de umiditate. Uneori, baza construcţiei este zidită cu cărămidă tencuită sau netencuită spaţiul fiind compartimentat pentru a fi folosit ca adăpost pentru porci, păsări şi uneltele agricole. Partea superioară cuprinde două compartimente: o încăpere pentru adăpostirea grâului confecţionată din scânduri de brad şi una pentru porumb, confecţionată din lăteţi. Acoperisurile sunt în două ape, învelite în şindrilă sau ţiglă. În secolul al XX-lea hambarele s-au dezvoltat spectaculos, parterul a fost transformat în bucătărie de vară, tencuit, văruit şi zugrăvit cu rolul în motive florale, prevăzut cu intrări frumos lucrate, uneori boltite. La partea superioară este decorat prin traforaje din lemn adesea vopsite şi decorate tot cu motive florale sau cu gradene din stinghii înguste. Ţăranii mai înstăriţi şi-au construit chiar balcoane din lemn traforat şi gradene care conferă acestui spaţiu impresia de dinamism şi opulenţă care înviorează curtea. Astfel, hambarele domină spaţiul interior al gospodăriilor şi contribuie la delimitarea celor două curţi, avlia şi aria.
Înainte de generalizarea hambarelor cerealele erau depozitate în gropi, pe aşternut de paie sau în coşuri mari din nuiele împletite , lipte cu pământ şi acoperite cu paie despre care aminteşte Fr. Griselini.
Cocina porcilor şi coteţul păsărilor s-au transferat în curtea a doua, unde este poziţionat şi closetul, fiind construite din lemn, sau din zid cu acoperiş de ciripă. . La hambare intrările sunt lucrate cu grijă, uneori cu boltă, decorate cu traforaje în lemn sau gradene. Asemenea gropi se mai folosesc astăzi pentru depozitarea cartofilor, a merelor şi a rădăcinoaselor din grădină.
Grajdul ( ştal, stălog). Era construit în continuarea casei, sub acelaşi acoperiş cu intrare separată din conc. Acest grajd era folosit numai pentru animale mari, cai şi cornute. În grajd se aflau separat, pe pereţi opuşi, ieslea pentru cai şi cea pentru vaci şi boi. Pe peretele dinspre prispă era pus un cuier pentru hamuri, bici, o şubă la îndemâna gospodarului ş.a. Tot acolo se amenaja şi un pat pentru sluga angajată cu îngrijirea vitelor sau pentru unul din feciori, în cazul familiilor numeroase. La casele cu faţada lungă la stradă grajdul este poziţionat fie în unghi drept cu construcţia pentru locuit, fie în fundul curţii.
Adăpostul oilor era de fapt, un şopron situat în curtea a doua unit sau nu cu clădirea de locuit.
Fântâna (bunari) are o importanţă vitală în economia gospodăriei ţărăneşti asigurând atât nevoile familiei cât şi ale gospodăriei. În partea sudică a teritoriului oamenii au suferit o lipsă acută de apă datorită terenului arid, astfel că s-au construit aici fântâni comunale de dimensiuni impunătoare, care scoteau apa de la mare adâncime, tracţionate de cai. Aceste fântâni sunt prevăzute cu adăposturi pe piloni de lemn (stobori) cu acoperişuri în patru ape. In celelalte zone au existat atât fânâni poziţionate pe uliţe cît şi în curţile oamenilor La Toracul Mic erau fântâni (artezii) tot la al doilea colţ. Pentru spălatul rufelor se lua apă de la artezie sau de la şanţ (canalul Bega), iar lâna de oaie, dricala, lepedeele şi alte ţesături mai goase se spălau direct la la şanţ. Iniţial, fântânile constau din nişte gropi săpate până la nivelul apei freatice, îngrădite pentru a proteja oamenii şi animalele. Apa se extrăgea cu o prăjină de care era legată vadra de lemn care servea atât pentru scoaterea apei cât şi pentru transportul ei în casă. Într-o etapă următoare gropile au fost protejate cu ghizduri din piatră sau cărămidă, din care apa se scotea cu ajutorul cumpenei. Fântânile cu cumpănă era deschise şi prezentau riscuri pentru familie şi de aceea s-a impus închiderea lor. Din fântănile închise se scoate apa cu ajutorul unui lanţ care se strânge pe un ax central gros din lemn numit buduroni, acţionat de o roată mai mare decât roata de la car.Toate acestea erau zidite din bârne de lemn, sau din zid, pe jumătatea inferioră, iar la partea superioară, cu lăteţi de brad, acoperite cu şindrilă sau ţiglă în două şi patru ape.
Pe păşuni s-au construit fântâni cu cumpănă şi jgheaburi pentru adăpatul vitelor.
Astăzi foarte multe localităţi beneficiază de apă curentă şi canalizare, dar la vechile fântâni nu s-a renunţat, ele îşi ocupă şi acum locul în curtea din faţă, la mică distanţă de casă, uneori fiind chiar încadrate în structura constructivă a gospodăriei.
Garduri şi porţi.
Orice gospodărie trebuia să asigure accesul separat al oamenilor, al animalelor şi carelor cu produsele agricole.
La casele cu faţada mică la stradă oamenii aveau asigurate două modalităţi de acces în gospodărie: uşa din prispă şi o portiţă încadrată între doi stâlpi care asigura accesul în curte. Pentru animale şi căruţe s-au construit porţi mari separate. La construcţiile din secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea, gardurile aveau o parte zidită din pământ bătut, între casă şi portiţă şi între casa vecină şi poarta mare .Portiţa şi poarta carelor erau confecţionate din scânduri fixate pe stâlpi puternici din lemn de esenţă tare. Zidul acesta s-a construit mai târziu şi el din ţiglă, ca şi casa, fiind uneori îmbrăcat în cărămidă aparentă. Acum majoritatea porţilor sunt din tablă vopsită în vopsea de ulei, decorate cu flori şi ancadramente forjate. Între arie şi grădină gardurile iniţiale erau din spini, tulei de porumb sau floarea soarelui, ulterior din lăteţi sau scânduri de lemn, iar mai recent, din sârmă.
Arhitectura centrului civic
Cercetarea habitatului rural bănăţean implică, pe lângă investigarea tipurilor de aşezări şi a complexelor constructive incluse în spaţiul familial şi studierea spaţiului de desfăşurare a activităţilor comunitare, esenţială pentru înţelegerea vieţii sociale, culturale şi spirituale a insiderilor acestor structuri.
Asemenea cercetări sunt de natură să contribuie la identificarea mentalităţilor comunitare în diferite etape de evoluţie ale civilizaţiei rurale tradiţionale, relaţia viaţă familială – viaţă comunitară; spaţiu individual– spaţiu obştesc; stabilirea hotarelor şi a centrului, precum şi semnificaţiile simbolice legate de aceste concepte, credinţele şi miturile specifice privind spaţiul sacru şi spaţiul profan.
Teritoriul bănăţean a conservat şi a dezvoltat în structura lui un spaţiu destinat activităţilor obşteşti de natură administrativă, culurală, cultuală şi educaţională. , situat în centrul localităţilor, într- o dispoziţie ce delimitează o piaţă, după model urban, adesea avînd în imediata apropiere câte un parc. Primăria, şcoala, biserica, dispensarul comunal, casa parohială şi celelate construcţii cuprinse în centrul civic al localităţilor, într-o primă fază a evoluţiei satului bănăţean au fost construite în aceleaşi tehnici şi după aceeaşi planimetrie ca şi casele sătenilor, respectiv din pâmânt bătut, văiugă, lemn, cel mai adesea cu faţada lungă spre stradă. Cu timpul, însă, prin contribuţie obştească şi ajutor din partea administraţiei s-au ridicat construcţii solide, din cărămidă arsă, spectaculoase ca dimensiuni, capabile să răspundă exigenţelor locuitorilor. In ultimele decenii aceste construcţii se ridică din beton armat şi sticlă, schimbând aspectul localităţii, apropiindu-l tot mai mult de cel urban.
Biserica. Prezenţa bisericilor în fiecare dintre satele locuite de români relevă importanţa religiei în viaţa comunitară şi familială a românilor.
Bisericile din toate satele au fost construite între secolele XVIII-XX, , cu cupole impunătoare, frumos decorate în interior prin picturi aparţinând unor maeştri ai genului.O lungă perioadă de timp, după ce biserica ortodoxă din Banat a fost supusă Mitropoliei de Carlovăţ (în 1690), bisericile din aceste sate au folosit ca lăcaşuri de cult atât pentru români, cât şi pentru sârbi, în localităţile în care aceste etnii coexistau. După anul 1864, când biserica românească şi-a dobândit independenţa prin contribuţia substanţială a mitropolitului Andrei Şaguna, a început o perioadă de conflicte între ortodocşii sârbi şi români pentru drepurile patrimoniale asupra bisericilor comune, rezolvate în favoarea uneia sau alteia dintre părţi în funcţie de preponderenţa numerică a locuitorilor,. Astfel, la Deliblata, biserica mixtă româno-sârbă a fost construită în 1783, iar după despărţirea celor două biserici diferendul patrimonial fiind rezolvat în favoarea sârbilor, românii au fost nevoiţi să-şi construiască biserică proprie, finalizată în anul 1870. La Ecica, biserica mixtă a rămas românilor, deoarece sârbii au părăsit localitatea; la Iablanca, prima biserică, folosită în comun de români şi sârbi, construită din lemn, a fost dăruită de parohia ortodoxă din Vărădia. In anul 1845 s-a construit o altă biserică mixtă de zid care a rămas românilor după despărţire, aceştia fiind majoritari, iar sîrbii şi-au construit biserică nouă în 1890. La Jamul Mic, biserica mixtă a fost construită în 1884, iar după despărţire, în următorii zece ani, atât românii cât şi sârbii şi-au construit biserici separate. La Marcovaţ există trei biserici . După ce, în 1734 a fost construită prima biserică, din lemn, de folosinţă comună pentru români şi sârbi , a urmat construirea celei de a doua, mai mare, din zid, între 1872-1874. Diferendul patrimonial rezolvându-se în favoarea românilor, sârbii şi-au construit biserică nouă în 1890, iar în 1907 şi credincioşii greco-unitarieni şi-au construit propria biserică. La Mărghita, prima biserică s-a construit în 1742, a doua în 1810, a treia,în 1835, care, în urma diferendului patrimonial a revenit sârbilor, astfel că în 1899 românii şi-au construit propria lor biserică. La Mesici o perioadă lungă de timp viaţa religioasă atât a românilor cât şi a sârbilor a fost legată de mînăstirea Mesici. Intrucât aceasta a revenit sârbilor, românii au reuşit abia la 1904 să achiziţioneze o casă pe care au adaptat-o nevoilor de cult, aducând aici iconostasul şi obolurile unei capele din Dobriţa. La Oreşaţ, biserica folosită în comun a fost construită în 1853. Diferendul patrimonial a durat până în 1910, când s-a hotărât ca biserica să rămână românilor şi sârbii şi-au construit o nouă biserică în 1912. La Satu Nou, prima biserică a fost construită după 1766 cînd a fost întemeiată localitatea . În 1805, s-a construit a doua biserică, folosită în comun de români şi sârbi însă după separarea celor două biserici sârbii şi-au construit propria lor biserică în 1877. Biserica românească din Vladimirovaţ (Petrovasâla) a fost construită între 1859-1863, iar după 1922 şi-au construit şi sârbii în mica lor colonie de la marginea localităţii propria biserică. In sfârşit, la Vlaicovaţ s-a construit o primă biserică de folosinţă comună în 1809, care a rămas românilor după despărţire, iar în 1873 sârbii şi-au construit propria biserică.
După cum observăm multe localităţi româneşti din Serbia au mai multe biserici, ortodoxe pentru români şi sârbi şi romano-catolice acolo unde alături de aceştia locuiau şi germani, maghiari sau alte etnii de această religie Bisericile româneşti sunt impresionante ca dimensiuni, multe deosebit de frumoase, cum este cazul bisericilor din Ovcea, Toracul Mare, Petrovasâla sau cea din Uzdin pictată în interior de Constantin Daniel.
Faptul că locuitorii satelor româneşti au depus eforturi atât de mari pentru construirea unor biserici impunătoare, care domină prin aspectul lor monumental localităţile , arată că aceste construcţii polarizau în jurul lor toate formele de manifestare culturală şi spirituală a acestor comunităţi, precum şi faptul că ele erau şi sunt şi astăzi, un simbol al permanenţei conştiinţei etnice şi al afirmării stabilităţii lor în acest teritoriu.
Bisericile domină centrul civic al satelor datorită amplasamentului într-un spaţiu foarte larg, cu curţi mari, care scot în evidenţă monumentalitatea construcţiilor. La Uzdin, de exemplu, spaţiul pe care este construită biserica ocupă un teren pe două străzi principale. Alături de biserici, pe acelaşi teren sunt construite casele parohiale şi, odinioară erau şi şcolile confesionale, devenite cu timpul şcoli de stat. Pe măsură ce populaţia s-a aşezat şi a crescut numericeşte, aceste şcoli au devenit neîncăpătoare, iar după trasnformarea lor în şcoli de stat în majoritatea localităţilor s-au construit şcoli noi, cu arhitectură modernă. Biserica a avut un rol esenţial, împreună cu şcoala în menţinerea conştiinţei de neam, prin implicarea preoţilor în viaţa culturală a satelor. Cele dintâi coruri săteşti s-au înfiinţat pe lângă biserici avînd drept dirijor pe preotul sau învăţătorul satului.
Şcoala. Dezvoltarea învăţământului în satele bănăţene este strâns legată de biserică, primele unităţi de învăţământ fiind şcolile confesionale, greco-ortodoxe, pentru români şi sârbi şi romano-catolice pentru celelalte etnii venite prin valuri succesive de colonizare.
Intre 1791-1792 existau în Banat 280 de şcoli organizate şi 80 afiliate. Dintre acestea 240 erau şcoli româneşti cu 7738 de elevi, 23 erau sârbeşti, cu 715 elevi, iar 4 erau mixte cu 328 de elevi.
În 1764 şi 1766 curtea vieneză a emis două decrete pentru construirea de şcoli în toate localităţile bănăţene, urmat de un proiect de organizare a învăţământului rural, aprobat prin rezoluţia din 1774, prin care se încredinţează comunitălor locale obligativitatea de a construi şi întreţine şcoli, lemnul fiind atribuit gratuit de către administraţia centrală din pădurile statului. Pentru acest proiect terenul a fost cedat de biserică din intravilanul propriu, dar până la construirea şcolilor, învăţământul se desfăşura, prin bunăvoinţa şi aportul preotului, în tinda bisericilor. Episcopia din Vârşeţ a depus eforturi deosebite pentru realizarea acestui proiect şi în 1871 a trimis circulare ca în acelaşi spaţiu cu al şcolii să se construiască şi o locuinţă pentru învăţător…Urmare a unor eforturi susţinute venite atât din partea administraţiei imperiale cât şi a comunităţilor săteşti, sprijinite de autorităţile ecleziastice şi de cărturarii români deja afirmaţi în epocă, precum Nicolae Stoica de Haţeg, Mihai Roşu, Paul Iorgovici, Ioan Tomici s-a putut trece la organizarea susţinută a învăţământului în limba română. Scolile au fost construite de meşteri locali după tipologia, planimetria şi tehnica caselor ţărăneşti şi după tradiţia constructivă a zonei .Pe teritoriul confiniului militar şcolile au fost controlate şi patronate de autorităţile militare, iar o parte din robotă era destinată construirii şi întreţinerii şcolilor. Dacă şcolile româneşti şi sârbeşti erau la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea destul de modeste, în schimb cele ale coloniştilor erau construcţii impunătoare din cărămidă, cu faţade tencuite şi decorate . Construcţiile şcolare româneşti s-au dezvoltat începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar despre acestea găsim suficiente date în numeroasele monografii săteşti privnd satele româneşti din Banatul sârbesc.
Primăria. Construcţiile administrative sunt poziţionate în acelaşi perimetru central al localităţilor rurale, astfel încât să asigure o bună comunicare între administraţie şi locuitori.
Iniţial acestea au fost construite de către săteni prin prestaţia robotei, conform planimetriei şi tehnicilor constructive practicate şi în cazul caselor ţărăneşti, limitându-se la o încăpere pentru primar, una pentru notar şi un spaţiu de comunicare între cele două încăperi, care corespundea tindei caselor ţărăneşti. Cu timpul însă, funcţiile primăriilor săteşti s-au diversificat şi a crescut numărul personalului cu sarcini administrative, astfel că şi clădirile primăriilor s-au dezvoltat cu încăperi noi. Majoritatea clădirilor cu destinaţia de primării construite începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au devenit , după biserică, cele mai importante edificii ale satelor, în construcţia cărora s-au folosit ca modele clădirile de tip urban, aşezate cu faţada lungă spre ulită, cu patru-cinci încăperi pentru birouri, şi un spaţiu pentru pază ,unele prezentând frumoase pridvoare înspre curte. Acestea sunt construite din cărămidă arsă, tencuite cu ciment, cu acoperişul în două pante învelit cu ţiglă. Ele au ferestre înalte, cu ancadrament decorat. Intrarea în primării se face printr-o uşă centrală care asigură accesul într-un coridor de unde se pătrunde în diversele birouri. Se poate remarca unitatea stilistică a clădirilor administrative din satele bănăţene, majoritatea fiind construite în aceeaşi perioadă după acelaşi stil arhitectural, barocul provincial răspândit la sfârşitul secolujlui al XIX-lea şi începutul secolului XX în tot Banatul.
Casele naţionale (Căminele culturale). In a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în special după instaurarea regimului dualist austro-ungar, în Banat, ca şi în Transilvania se intensifică activitatea de emancipare politică şi culturală a populaţiei româneşti care îmbracă forme specifice, fiind orientată cu precădere în două direcţii: pentru înlăturarea primatului bisericii ortodoxe sârbe asupra bisericilor româneşti şi pentru limitarea politicii şovine a guvernelor maghiare care acţionau prin politici dure pentru impunerea limbii maghiare în învăţământ şi duceau prin toate mijloacele o politică de deznaţionalizare atât faţă de români cât şi faţă de celelalte etnii. Acţiunile politicienilor şi cărturarilor români pentru afirmarea drepturilor românilor ca cea mai numeroasă populaţie a Banatului în toate epocile istorice, s-au desfăşurat deopotrivă pe plan politic în parlamentul de la Budapesta, prin numeroasele intervenţii ale deputaţilor români, mergându-se până la greva parlamentară, cât şi pe plan mediac şi cultural. S-au înfiinţat în această perioadă ziare şi reviste care susţineau drepturile românilor, s-au publicat studii şi cărţi despre istoria provinciei şi în paralel cu aceste demersuri s-a acţionat pentru ridicarea nivelului cultural al satelor. Pentru afirmarea culturală a românilor s-au înfiinţat o seamă de asociaţii, cea mai importantă fiind Asociaţia pentru literatura română şi cultura poporului român (ASTRA), în 1894, la conducerea căreia , în despărţământul Timişoara, fost ales eminentul avocat şi cărturar Emanuel Ungureanu. In ceea ce priveşte ridicarea culturală a satelor, asociaţia a militat pentru păstrarea limbii române în şcoală, pentru dotarea satelor cu biblioteci româneşti, înfiinţarea de formaţii artistice şi culturale etc. Această activitate susţinută, a contribuit la întreţinerea unui spirit de emulaţie culturală şi mândrie naţională care a culminat cu implinirea actului istoric de la 1 Decembrie 1918 de unire a Transilvaniei şi Banatului cu România. Trasarea graniţelor între România şi Regatul Sârbo-Croat din 1919 avea să despartă satele româneşti de pe linia frontierei, dar emulaţia culturală a românilor a continuat şi continuă încă şi astăzi.
Datorită dezvoltării mişcării artistice şi culturale, înfiinţării bibliotecilor săteşti, a formaţiilor de dansuri, coruri şi teatru, la începutul secolului al XX-leas a apărut necesitatea construirii unor case culturale care să organizeze aceste manifestări. Astăzi, toate localităţile au asemenea aşezăminte, dezvoltate tot în centrul civic ca spaţiu central cu rol de polarizare a vieţii comunitare culturale şi spirituale a aşezărilor. Fiind construcţii mai noi, realizate în cursul secolului al XX-lea, acestea sunt zidite din cărămidă, cu o stilistică adaptată nevoilor moderne de exprimare arhitecturală, majoritatea punând la dispoziţia localnicilor spaţii generoase de desfăşurare a activităţii culturale, cum este cazul celor din Uzdin, Begheiţi, Coştei etc.
In afara acestor construcţii, în centrul satului se mai află magazine, birturi şi edificii care asigură cele necesare traiului populaţiei. Acestea sunt clădiri moderne care ajută la racordarea localităţilor la spiritul constructiv contemporan.
INTERIOARE TARANEŞTI
Modul de organizare al interiorului locuinţei exprimă gradul de civilizaţie al familiei la un moment istoric dat., starea ei socială, concepţia şi exigenţele acesteia privind confortul, având o dublă funcţie, practică şi estetică.
Dacă în secolul al XVIII-lea, după cum relatează primele consemnări privind aranjarea interioarelor ţărăneşti, acestea erau foarte modeste, reducându-se la inventarul strict necesar asigurării unor nevoi minime, ele au evoluat în timp, pe măsura creşterii bunăstării familiei adaptatându-se permanent la noile cerinţe sociale şi familiale, concomitent cu dezvoltarea planimetrică a caselor.
O primă descriere a interioarelor ţărăneşti ale românilor bănăţeni întâlnim tot în lucrarea amintită a lui J.J.Ehrler, care a fost impresionat de aspectul modest al interioarelor bănăţene: După cum am amintit, românii nu dispun de prea multe lucruri pentru amenajarea casei lor. Sârbii au, în schimb, ceva mai multe, dar nu-şi fac singuri obiectele cele mai trebuincioase – aşa cum e cazul românilor – ci şi le cumpără…..
Casa întreagă constă dintr-o cămăruţă şi o bucătărioară. In cămăruţă atârnă, de obicei, o gravură de slabă calitate înfăţişând un sfânt, de cele mai multe ori, Sfântul Gheorghe, cavalerul, patronul lor. Aici se află de asemenea, unul sau două paturi din lemn negeluit, o masă, la rândul ei nedată la rindea, un dulap, uneori câteva scaune cioplite cu propria mână şi căteva pături. Soba este clădită din lut. Nici în bucătărie nu se află ceva deosebit. Hornul este din împletitură de nuiele lipită cu chirpici şi de aceea nu se foloseşte vreo vatră deosebită, ci focul e aprins de-a dreptul pe pământ. Un ceaun în care se fierb toate bucatele atârnă de un lanţ, deasupra focului. Numai în cazuri cu totul izolate şi arareori se găsesc cuptoare pentru fiertul mâncării. Alte obiecte de uz gospodăresc amintire de Ehrler sunt: găleata de apă, unul sau două blide , mai multe farfurii şi linguri de lemn care stau întotdeauna pe masă. In schimb, cuţitele şi furculiţele de lucrătură turcească, bărbatul le purta asupra lui, într-un săculeţ.
Griselini completează aceste informaţii cu altele, referitoarele la leagănele pentru copii: Leagănul folosit de românce la început se compune dintr-o bucată de pânză groasă, prinsă de un fel de cadru. Sforile, pornind de la cele patru capete se unesc deasupra, iar leagănul este atârnat astfel de un cui mare, bătut în tavanul camerei de dormit. Astfel, mama poate pune leagănul mereu în mişcare şi adormi copilul atunci când s-ar trezi. Peste zi copilul este culcat pe o pernă cu pene într-o albie de lemn de tei, care se mai întrebuinţează la frământarea aluatului de pâine şi la spălatul rufelor murdare.
Aceste relatări ne ajută să ne dăm seama de simplitatea şi modestia locuinţelor ţărăneşti din secolul al XVIII-lea care se rezumau la un inventar minim de piese de mobilier şi de uz gospodăresc.
Pe măsură ce casa se dezvoltă în dimensiuni şi creşte numărul încăperilor, şi inventarul gospodăresc se diversifică în consecinţă.
Tinda şi vatra.
Vatra este punctul central al casei, sursa luminii, căldurii şi mâncării gătite, vitală pentru bunăstarea căminului., numită şi vatra luminii.
O informaţie preţioasă ne oferă J.J.Ehrler atunci când afirmă că focul se făcea direct de la nivelul solului, fără să aibă un spaţiu special amenajat. Autorul se referă, pe cât se pare, la tipul de casă bicelulară dinainte de aplicarea proiectului austriac de sistematizare rurală, deoarece la casele construite pe noile plaţuri apar vetrele înălţate de la pământ.
Indiferent dacă era sau nu înălţată de la pământ, vatra focului a constituit cel mai important spaţiu, precis delimitat în cadrul locuinţei, implicând o seamă de semnificaţii legate de simbolica focului, de unitatea familiei şi a neamului, termenul cunoscând o interesantă extensiune semnatică. Vatra este un termen aparţinând fondului lexical autohton prelatin, desemnând iniţial, conform DEX platforma amenajată în tinda caselor ţărăneşti pe care se face focul pentru pregătirea hranei. De la acest înţeles au derivat sensurile următoare: partea plană a cuptorului sau sobei unde se aprinde şi se întreţine focul, precum şi prelungirea acestui spaţiu în afara ariei de foc, folosită odinioară pentru odihnă sau somn. Mai apoi, termenul a definit spaţiul pe care s-a construit casa (vatra casei) ca şi spaţiul pe care s-a construit o aşezare umană, sat, târg, oraş etc.
Locul de aşezare, vatra casei, nu se alegea niciodată întâmplător în civilizaţia tradiţională românească. O suită întreagă de gesturi ritualice, inclusiv sacrificiale, trebuiau să identifice locul curat , ferit de spiritele răului, ca loc de întemeiere a unei familii, întrucât vatra trebuia să asigure atât viaţa materială cotidiană cât şi pe cea spirituală şi cultică..Ca simbol al permanenţei şi dăinuirii (spre deosebire de prag şi uşă legate de simbolistica trecerii), vatra era aprinsă pentru prima dată, în casă nouă, de către cel mai în vârstă bărbat din familie. Vasile Tudor Creţu arăta că lângă vatră se încheagă psihologic şi gestual multe din evenimentele importante ale familiei: aşezarea rituală pe vatră a copilului îndată după naştere, apropierea de vatră a mirilor când intră prima dată în casă, invitarea spiritelor strămoşilor la Joimari, aprinderea butucului şi întreţinerea focului în noaptea de Crăciun, pentru a ajuta soarele să dobândească lumina de dincolo de pragul solstiţial. Prin hornul deschis al vetrei focului are loc comunicarea umană cu spaţiul cosmic transcedental, atunci cînd se consumă acte ritualice de descânt împotriva bolilor executate de persoane cu asemenea abilităţi . Totodată vatra asimila şi încorpora în structura simbolică a casei atributele esenţiale ale focului: puritate, energie, căldură, lumină, creaţie.
Pe de altă parte, vatra comunitară solicita la rândul ei o serie de rituri de purificare, întotdeauna însoţite de foc: aruncarea roţilor de foc peste glie toamna şi primăvara, focurile din cadrul Strigărilor peste sat (Ali Moli), protejând astfel comuniatea de puterile malefice ce ar putea tulbura viaţa satului într-un răstimp dat.
In evoluţia vetrelor de foc, numite gimone la Ecica şi Uzdin şi bănaţ, la Vladimirovaţ au existat mai multe etape fără ca acestea să fie precis delimitate în timp, rezultate din amenajări succesive ale spaţiului de locuit. Astfel, în cazul caselor monocelulare din Evul Mediu, acestea reprezentau un spaţiu circular sau dreptunghiular delimitat la nivelul solului, în centrul încăperii sau pe una din laturile ei, în dreptul coşului de fum. Construirea unui zid despărţitor (zidul primez) între vatra de foc şi spaţiul de dormit a dus la apariţia casei bicelulare formată din tindă (cindă, cuină) şi camera de locuit (sobă). Ulterior, casa s-a dezvoltat prin construirea şi a celei de a doua încăperi despărţită de tindă printr-un alt zid primez, astfel că tinda cu vatra de foc se situa între cele două încăperi de locuit.
Vetrele înălţate erau construite din pământ bătut având o suprafaţă de aproximativ 1,5 m şi o înălţime variabilă, între 15 şi 4o cm. Marginea lor era consolidată cu piatră sau cărămidă. Una din laturi era lipită de zidul primez, iar a doua de spatele casei, deşi au existat şi vetre cu trei laturi libere şi una lipită de zidul primez. Focul se aprindea pe mijlocul lungimii vetrei, sub coşul în formă de trunchi de piramidă, deschis, construit din bârne sau nuiele împletite susţinut de patru stâlpi uniţi cu bârne sau arcuri de cărămidă numite boitaşi. Mâncarea era cel mai adesea gătită în căldări mari de aramă sau fontă (cozdăneace) prinse cu un lanţ ţigăneasc de un drug din lemn sau fier aşezat transversal la vatra coşului. Pe la începutul secolului al XX-lea, lângă vatră s-au construit plite cu cuptoare (dobe) tip cizmă, numite şpoieri, termen de origine germană, fapt ce ne determină să presupunem că acest tip de sobe au fost adoptate dup model şvăbesc. La casele cu două încăperi şi tindă centrală s-au construit două vetre de foc pe pereţii mediani care legau tinda de aceste încăperi. Pe vetre se aflau şi gurile de foc ale sobelor de încălzit din cele două încăperi. Vetrele de foc erau protejate cu ajutorul unor ziduri înguste practicate perpendicular pe zidul cu vatră, astfel încât partea din faţă a tindei rămânea ca un holişor ce făcea legătura cu încăperile de locuit.
Pe mijlocul zidului din spate, era construită o firidă de formă semicirculară, numită roată sau comârlie prevăzută cu o poliţă pe care se păstrau cutiile din lemn pentru condimente, piua, pisălogul şi alte mici obiecte de uz gospodăresc: făcăleţe,strecurători, linguri de lemn etc. Deasupra, pe o sfoară întinsă se agăţau capacele oalelor. În jurul comârliei, cei mai înstăriţi atârnau farfurii decorative din lut sau faianţă. La casele fără cămară de alimente, afumăturile se păstrau în tindă, atârnate pe prăjini de lemn fixate în pereţii coşului.
Mobilierul tindei era foarte modest. Pe zidul de după uşa de la intrare se afla un cuier pentru haine, iar în faţa lui, pe peretele ce despărţea vatra de restul tindei era aşezat un scaun lung pe care se ţineau vedrele de apă. In mijloc era poziţionată o măsuţă joasă din lemn de formă dreptunghiulară în jurul căreia erau puse scăunele mici tot din lemn. In acest loc lua masa întreaga familie. Instrumentarul necesar pentru gătitul mâncărurilor se păstra chiar pe vatră: ceaunul din aramă prins de lanţ deasupra focului,vase din ceramică – diverse tipuri de oale şi crătiţi, inclusiv oala mare de sarme, picătoarea sau opinca pentru fript cartofi şi tigaia din fontă cu trei picioare pentru fript carne. Cănile şi bocalele, unele blide şi străchini din ceramică erau aşezate pe blidarul cu cuier pus pe perete şi pe un stelaj cioplit aşezat pe peretele opus vetrei, iar vasele din lemn : scafe, castroane,blide se păstrau într-un dulăpior confecţionat din lemn de esenţă tare, decorat prin incizii şi crestături în motive geometrice. Covata pentru frământat pita era aşezată sub blidar. Dacă nu avea propriile picioare de sprijin, covata era pusă pe o băncuţă fără spătar, numită scaun lung. Pe peretele care forma unghi drept cu vatra era poziţionat lingurarul în care erau puse lingurile de lemn. De pe vatră era nelipsită lopata de pită, ţestul din lut sau din metal şi pirostria (săjac), cârligul folosit la scurmat în foc (jăracic) şi lopăţica pentru curăţarea cuptorului de cenuşă (grebla). Tot pentru curăţarea cuptorului se folosea şi o bucată de cârpă veche (dârză, râză).
Pe prispă (conc, gang, târnaţ) se ţinea pârlăul pentru opăritul rufelor, piua cu mai, uneltele pentru despuiat porumb şi scaunul de bătut coasa. Concul avea în dreptul primei încăperi o poliţă cu două sau trei rafturi fixată într-o nişă a zidului, precum şi o bancă scundă pentru odihnă. În cuie bătute în stâlpii din lemn ai prispei se agăţau uneori biciuşca, traista sau secera
Inventarul gospodăresc era, la unele familii mult mai variat, în funcţie de necesităţile şi posibilităţile acestora.
Când suprafaţa construită a crescut, încăperile dobândind dimensiuni mai mari, a crescut şi suprafaţa tindei, astfel că, alături de vetrele de foc s-au zidit suporturi pentru cazane mari din fontă (cozdăneace cu cuptoriţe) unul pentru a fierbe hrana porcilor, iar celălalt pentru nevoile familiale: fiertul picmezului şi al altor dulceţuri,al saramalelor şi ciorbelor pentru ospeţe etc.
Sistemele de încălzit ale încăperilor.In incăperile de locuit, pe peretele dinspre tindă erau sobele oarbe zidite (cuptoare), cu gura de foc şi orificiul de evacuare a fumului pe vatra tindei, prevăzute cu postamente identice cu vatra din tindă., a căror margine superioară formează un fel de banchetă (bănaţ, chimoneţ, gimoneţ, gimone). Latura din spate a postamentului, fiind locul cel mai ferit, era culcuşul copiilor. Unele sobe au fost înălţate pe picioare din zidărie, renunţându-se la gimoneţ. Alteori , la partea superioară sunt prevăzute cu dobe pentru copt. În încăperea de locuit ( soba mică) , la casele cu o singură vatră de foc şpoierul s-a construit alături de cuptor, iar focul se făcea direct în acesta, astfel încât încălzea şi cuptorul .
Ca şi casa, cuptoarele erau construite din pământ bătut amestecat cu pleavă şi bucăţi de trestie aşezate orizontal în straturi subţiri., apoi lipite cu pământ şi văruite. Combustibilul folosit pentru încălzirea încăperilor consta din paiele şi cocenii rămaşi după hrănirea animalelor în zona de şes şi din lemne la munte.
Şpoierele din camera de locuit au fost înlocuite în unele case cu cele din tablă neagră sau emailată cumpărată din comerţ, iar după renunţarea la vatra de foc din tindă şi dispariţia hornului cu coş deschis, cuptoarele au fost înlocuite de sobe din tuci sau fontă iar ulterior,din teracotă cu gura de foc în camere.
Sisteme de iluminat. La casele vechi tinda era adesea luminată doar de focul din vatră, aprins cu amnar şi iască,. Pe lângă acesta iluminatul era asigurat şi de hârb, un ciob de olcuţă în care se puneau cârpe înmuiate în seu de oaie sau untură de porc (râze), sau iască, o bucată mică de lemn uscat înmuiată în grăsime. În afară de hârb, la iluminat era folosit şi opaiţul din tablă care avea drept combustibil tot grăsimea animalieră precum şi lumânările din ceară de albine fixate în sfeşnice de tablă. Asemenea sfeşnice s-au folosit şi pentru iluminarea încăperilor de locuit. De la sfârşitul secolului al XIX-lea, în camerele de locuit s-au folosit lămpile cu petrol, unele atârnate pe grinda meşter, prevăzute cu abajururi din tablă, iar altele cu picioare înalte din sticlă, porţelan sau alamă erau aşezate pe masă. Pe parcursul secolului al XX-lea în soba mare s-au folosit lămpi cu abajururi mari din sticlă mată pictată şi feronerie decorativă, la care s-a renunţat după al doilea război mondial în favoarea candelabrelor.
Pe conc şi în grajduri se foloseau felinare din tablă sau lemn cu gemuleţe de sticlă numite finere sau limpaşe.
Candela, folosită pentru iluminare în timpul rugăciunii, a priveghiului şi la sărbători, consta dintr-un recipient de sticlă fixat pe un suport dreptunghiular pe care era dispusă o cromolitografie reprezentând pe Maicii Domnului, Iisus Hristos sau alt sfânt. Era aşezată în colţul sacru al casei, sub icoana ce reprezenta, cel mai adesea, patronul casei. Combustibilul folosit de obicei la candelă era uleiul alimentar pus în paharul de sticlă în care era o feştilă din bumbac ( fescilă) ce se introducea într-un orificu practicat pe un suport de cupru deasupra paharului.
Camera de locuit (soba). La casele bicelulare soba era dotată cu moblierul strict necesar traiului zilnic, confecţionat din lemn cioplit de către bărbatul familiei.: unul sau două paturi tip ladă, fără tăblii poziţionate pe lungul pereţilor, paralel, cu capetele spre peretele de la stradă.,iar între ele era masa aşezată în dreptul geamului. Între masă şi paturi se puneau bănci de lemn fără spătar numite scaune lungi, iar în faţa mesei, un scaun din lemn cioplit, cu spătar. La capătul patului, înspre uşă se punea un cuier pentru haine, iar sub acesta o ladă de zestre în care se păstrau ţesăturile deosebite şi valorile familiei: acte de proprietate, bani de aur, bijuterii, documente, aşezate într-o cutie interioară numită fioc. Pe ladă erau frumos stivuite ţesăturile: ponievi, şterguri, lepedee etc. Pe perele dinspre curte era montat războiul de ţesut, având alături furca de tors, drugul de răsucit, sucala, vârtelniţa şi alte unelte necesare ţesutului. Un alt cuier era poziţionat pe peretele dinspre tindă fiind folosit pentru hainele zilnice.
Pereţii erau modest decoraţi. Fereastra era încadrată de un ştergar ţesut ,cu capetele alese în motive geometrice policrome dispuse în registre transversale, încheiate cu ciucuri, culoarea predominantă fiind roşul. La capătul paturilor, spre peretele de la stradă erau aşezate icoane pe sticlă sau pe lemn, reprezentând pe sfântul patron al casei, pe Iisus Hristos sau Maica Domnului. În jurul icoanelor se puneau, de asemenea, ştergare decorative asemănătoare cu cele de la fereastră, dar de mai mici dimensiuni. În jurul sobei era montată culmea constând din bârne rotunjite dispuse pe două sau trei laturi fixate la colţuri pe suporţi tot de lemn atârnaţi în tavan. Pe culme se uscau iarna rufele, iar la sărbători aceasta era împodobită cu ştergarele de culme decorate pe toată suprafaţa prin alesături în război. Culmea a fost demult scoasă din uz în satele din Banatul sârbesc, încât informatorii noştri din Uzdin şi Begheiţi nu îşi amintesc nici să fi văzut case cu culme şi nici să fi auzit de ea.
Pe paturi, peste salteaua din fuior umplută cu paie ( dricala) se punea un cearceaf (aşternut) de cânepă sau in, acoperit de o poniavă ţesută din cânepă sau lână. La capul patului de punea perna (căpătâiul) umplută tot cu paie şi îmbrăcată într-o ţesătură cu urzeala din cânepă şi băteala din lână colorată. Masa era acoperită cu un măsai confecţionat din două sau trei lăţimi de ţesătură de cânepă, in sau bumbac, decorată pe margini cu alesături în război.
Apariţia celei de a doua încăperi de locuit a daterminat modificări în destinaţia şi aranjamentul interioarelor: camera de la stradă a devenit locul cel mai curat al casei, folosită doar pentru oaspeţi sau la sărbători, iar cea dinspre curte a preluat funcţiile încăperii din casa bicelulară.
Camera de la stradă ( soba bună, soba mare, soba de goşti) era aranjată cu cea mai mare îngrijire, păstrând iniţial aceiaşi dispoziţie a pieselor de mobilier, numai că acestea erau confecţionate de meşteri în ateliere specializate Probabil că primii meşteri locali de mobilier au fost germani şi de aceea erau numiţi tişleri. Paturile, confecţionate din lemn geluit, iniţial au fost vopsite în tempera brun, iar mai târziu chiar furniruite şi prezentau tăblii cu arcade la capete. Masa la rândul ei era dată la rindea şi avea picioarele vopsite. În jurul mesei, pe trei laturi: între ferestre şi de-a lungul paturilor erau aşezate bănci cu spătare cioplite în arcade numite clupuri, iar în faţa mesei se punea un scaun cioplit cu spătar decupat reprezentând sugestii antropomorfe, având pe mijloc decupeuri în formă de inimă. Un dulap înalt de haine era aşezat pe perele dinspre cuină, vopsit la fel ca şi paturile, băncile şi masa. Întregul mobilier era din lemn de brad vopsit în culoare brună cu tempera. Acelaşi tip de mobilier era dealtfel, prezent şi în casele germanilor şi sârbilor particularitatea etnică a încăperilor fiind dată de fineţea execuţiei şi, mai ales, de textilele folosite la decorarea lor.
Lada de zestre era singura piesă de mobilier pictată, achiziţionată de la târgurile din Zrenianin, Pancevo sau Vârşeţ. De formă paralelipipedică, prevăzută cu patru picioare scurte, lada era pictată pe cele trei laturi expuse vederii şi pe capac. Decorul pictat reprezenta buchete , coroniţe sau ghirlande de lalele, trandafiri, crizanteme, flori de câmp, încadrate în casete: două pe partea lungă şi pe capac şi câte una la capete. Casetele aveau fondul roşu cărmăjin, în timp ce marginile piesei erau vopsite în albastru indigo, brun sau verde. La unele lăzi decorul pictat coexista cu cel cioplit pe bordură în motive tradiţionale: dinţii lupului, zimţi, mici romburi ş.a.. Astăzi este dispărută din mobilierul tradiţional deoarece a fost înlocuită încă din primele decenii ale secolului al XX-lea, de lada cu fioc, mai înaltă (aprox.130 cm înălţime) prevăzută cu un sertar la partea inferioară şi cu picioare mai înalte, care prezenta avantajul de a fi mult mai încăpătoare. La rândul ei, lada cu fioc a fost înlocuită de scrinul cu trei sertare numit orman cu trei fiocuri. Deasupra lui se punea în încăpere un ceas cu greutăţi sau cu pendul. Informatoarea Ursu Iuliana din Begeiţi, născută în 193o, ne-a relatat că ea nu a avut ladă de zestre şi nu reţine să fi văzut nici la mama ei.
După apariţia aparatului de fotografiat, deasupra paturilor se puneau fotografii reprezentând membrii familiei şi momentele importante ale acesteia.: nunţi, botezuri etc. numite molăraiuri. Şi în jurul lor s-au pus ştergare frumos decorate la capete, cu mijlocul strâns în formă de floare.
Paturile din soba mare prezentau un aranjament pretenţios şi creau, prin opulenţa lor o impresie de bunăstare şi eleganţă.. Pe scândurile care formau suportul patului se punea salteaua din fuior (dricala, la Uzdin, Vlaicovaţ, Ecica, Begheiţi etc şi burfă la Marcovaţ slămace, la Coştei, umplută cu paie sau cu pănuşi de porumb, bine înfoiată. Peste aceasta se punea un cearceaf (aşcernut) din cânepă sau bumbac netors, apoi o pătură ţesută din păr de lână în dungi (aşcernut cu perţi) sau carouri roşu cu negru ( coţche), urmată de un alt cearceaf din material mai fin. Peste acesta se puneau cele două perne pentru dormit aşezate una lângă alta, iar deasupra duna (duşag) de pene, învelită în cearceaf din material industrial. De obicei, duna şi cele două perne pentru dormit erau din acelaşi material. Peste dună, se punea un măsai din pânză foarte fină ţesută în război în două iţe sau în cinari brodat în tehnica şling pe margini sau cu dantelă croşetată aplicată.. Acest cearceaf era expus vederii atârnând până la pământ, astfel că la marginea patului era uşor încreţit pentru a dobândi volum. Cilimurile puse peste el erau confecţionate din două lăţimi de ţesătură şi nu acopereau decât lăţimea patului. . Deasupra se puneau mai multe rânduri de ţesături din lână: ponievi şi cilimuri, dar, obligatoriu, ultima ţesătură era un cilim. Peste acest cilim se pun patru perne decorative mari, din pene, având marginea expusă vederii decorată prin cusături şi broderii perforate (iţari). Acest capăt decorat are aplicată dedesupt o bucată de mătase roşie, roz, mov, sau albastră care face contrast cu modelul brodat, astfel încât îl scoate în evidenţă. Pernele sunt aşezate pe pat în poziţie verticală.
Un lat de cilim se punea şi la perete pe toată lungimea patului numit ţol sau lăstăviţă.
Paturile aranjate în acest fel ca şi lada de zestre sau ormanul erau dăruite miresei de către părinţi. In a doua zi a nunţii o căruţă pe care erau aşezate aceste daruri, aranjată frumos, pleca de la casa miresei spre casa noii familii însoţită de alaiul nuntaşilor.
Feţele de masă (măsaiele) din această încăpere erau confecţionate din trei lăţimi de pânză de cinari, bordate cu ornamente alese în motive geometrice policrome sau cusute în motive florale reprezentând, cel mai adesea ghirlande de flori (loze).
Pe parcursul secolului al XX-lea, ştergarele din jurul geamurilor au fost înlocuite cu perdele (firanguri) care acopereau iniţial numai treimea superioară a ferestrelor, confecţionate din pânză fină brodată cu perforaţii (şling) sau croşetate din fir subţire de bumbac, fiind susţinute de garnişe frumos strunjite lucrate de tişleri.
In camerele podite cu scânduri, podelele s-au protejat cu preşuri ţesute din fâşiile hainelor vechi. Tinda, după renunţarea la vatra cu horn deschis, s-a podit cu cărămidă arsă, ca şi concul.
Camera din spate (soba dinapoi, soba mică, sobiţa, chilia, la Uzdin) fiind de mai mici dimensiuni decât cea din faţă a fost numită şi sobiţă. Apariţia ei în structura casei ţărăneşti a revoluţionat concepţia despre confort a ţăranului şi a marcat începutul modificării caselor tradiţionale, potrivit unor necesităţi din ce în ce mai mari de asigurarea unor condiţii cât mai bune de trai. In această încăpere s-a mutat viaţa de zi cu zi a familiei, ea fiind amenajată pentru a răspunde acestei nevoi. Această încăpere s-a mobilat cu piesele la care s-a renunţat în soba mare după transformarea acesteia în cameră de oaspeţi. Piesele de mobilier cele mai importante puse aici sunt: patul, dispus pe peretele dinspre spatele casei cu un scaun lung lîngă el, războiul de ţesut aşezat pe peretele dinspre conc alături de care s-au aşezat: roata de tors, sucala, vârtelniţa şi adunătorul de mosoare, întrucât, pe tot parcursul iernii femeile se îndeletniceau cu ţesutul. Masa era dispusă pe mijlocul încăperii, iar pe peretele din dosul uşii era un cuier. În apropierea patului se afla şi leagănul pruncilor, confecţionat de tişleri din lemn de brad vopsit brun sau albastru indigo.
Patul din sobiţă nu mai beneficiază de aranjamentul spectaculos al paturilor din camera de oaspeţi. Peste dricală este pus un lepedeu de cânepă, iar desupra, o poniavă din păr de lână ţesută în perţi, cu o pernă la capăt.
După mutarea spaţiului pentru gătit din tindă în soba mică pe timpul iernii şi realizarea unui spaţiu de gătit separat pe timpul verii, fie sub hambar, fie în construcţia bătrânească din curte, nu şi-a mai găsit utilitatea vatra de foc cu horn deschis, astfel că tavanul a fost acoperit, s-a renunţat la vatra de foc şi în locul ei s-a pus soba cu plită şi cuptor de tip cizmă, numită şpoieri construită din cărămidă arsă sau nearsă sau confecţionată din tuci. In acest moment s-a renunţat şi la mobilierul tradiţional şi tinda a fost mobilată cu un dulap cu două uşi (credenţ), având deasupra un blidar frumos din scânduri cu marginile decorate prin onduleuri traforate, uneori prevăzut cu trei sertăraşe la partea inferioară după modelul celor văzute în casele nemţilor şi sârbilor. In locul măsuţei s-a pus o masă înaltă cu picioarele încrucişate (masă pe capre), cu scaune înalte cu spătare cioplite. Lângă uşa de la intrare s-a amenajat un spaţiu pentru spălat compus dintr-un suport de lemn pentru lighean ( lăvor), alături de care era un suport de ştergar din lemn stunjit. Aceste piese erau vopsite în tempera, negre în satele ardelenilor şi brune, în casele bănăţenilor(6). Deasupra lăvorului era o oglindă de aprox. 3o x 4o cm. cu ramă din lemn sau feronerie decorativă, iar sub era erau aşezate suporturile pentru perie şi pieptăn confecţionate din pânză cusută sau brodată.
Intr-o etapă mai târzie, mobilarea tindei s-a schimbat din nou prin cumpărarea sau executarea la comandă a întregii garnituri de mobilier compusă din: credenţ cu două uşi şi două sertare, având o vitrină la partea superioară, masă cu patru scaune şi lăvor.
Soba mare, în aceeaşi perioadă a fost mobilată cu dormitare compuse din două paturi, două dulapuri (ormane), unul pentru lenjerie şi unul pentru haine cu suport pentru umeraşe, o masă, două noptiere şi o toaletă cu oglindă. Mobilierul din această încăpere a fost transferat în sobiţă.
Pe la mijlocul secolului al XX-lea numărul încăperilor a crescut.
Intre sobiţă şi grajd se afla cămara care adăpostea şi scările de la pod şi pivniţă, fiind mobilată cu rafturi învelite în hârtie pe care se puneau borcanele de compoturi, dulceţuri şi murături. Tot aici se păstrau şi alimentele uscate: fasolea afumăturile, ceapa, usturoiul etc.
Arta decorativă.
Cu toate că în încăperile ţărăneşti tradiţionale nu întâlnim o abundenţă de piese decorative, acestea erau, totuşi, deosebit de spectaculoase datorită frumuseţii ţesăturilor şi a modului organizat în care acestea erau dispuse şi asociate cu oglinda, icoanele, farfuriile decorative şi, mai târziu, cu fotografiile de familie.
Icoanele. Între obiectele aşezate pe pereţi în soba mare, icoanele erau cele mai importante, îndeplinind în acelaşi timp un rol decorativ, dar şi unul spiritual şi cultic.
J.J. Ehrler remarcă existeţa unor asemenea piese în interiorul ţărănesc de la sfârşitul secolului al XVIII-lea : o gravură de slabă calitate înfăţişând un sfânt, de cele mai multe ori, Sfântul Gheorghe, cavalerul, patronul lor (7). Deducem de aici că în epoca respectivă erau utilizate gravuri pe lemn sau pe hârtie. In secolul al XIX-lea s-au răspândit în Banat icoanele pe suport de lemn şi, mai ales cele pe sticlă lucrate în centre bănăţene, din păcate greu de identificat astăzi din lipsă de documente. Nicolae Săcară presupune că la Srediştea Mică, pe lângă mânăstirea românească care a existat acolo până la sfârşitul veacului al XIX-lea a funcţionat o şcoală de pictură populară.,iar la Vârşeţ, ca dealtfel şi la Timişoara, Lugoj, Caransebeş, Bocşa, Oraviţa şi la mânăstirea Partoş au existat şcoli de moalări, pictori de biserici care lucrau şi icoane pe pânză şi lemn. Este posibil ca unii dintre aceştia să se fi ocupat şi cu pictarea icoanelor pe sticlă bănăţene frecvent întâlnite în casele româneşti şi sârbeşti din Voivodina (8) în secolul al XIX-lea şi începutul secolului XX . Ele erau aşezate la loc de cinste, la unele case între ferestre, iar la altele, deasupra paturilor, în lungul lor câte una sau două icoane, iar pe peretele dinspre răsărit era expus sfântul patron al casei, care se bucura de o cinstire deosebită, cu o candelă aşezată dedesupt care ardea toată ziua la sărbătoarea praznicului casei. Spaţiul de expunere al icoanei patronului casei era colţul sacru, unde membrii familiei îşi spuneau rugăciunile, mai ales în perioade de restrişte.
Astăzi asemenea icoane nu se mai găsesc în satele cercetate, deoarece exista obiceiul ca ele să fie înmormântate odată cu membrii familiei,iar cele care au mai rămas , după ce au fost înlocuite de pe pereţii încăperii de cromolitografii, au fost depozitate în podurile caselor, după horn, unde sau deteriorat(9). Spectaculozitatea icoanelor pe sticlă bănăţene distincte de cele aparţinând centrelor transilvane din România a fost remarcată de cercetători încă de la mijlocul secolului al XX-lea, astfel că cele care s-au mai putut salva au fost adunate cu grijă în muzee precum cele din Timişoara, Belgrad, Novi-Sad etc.
Icoanele bănăţene pe sticlă se disting de celelalte lucrate în Transilvania în primul rând prin dimensiunile lor impozante, de la 46 x 38 cm, până la 73 x 55 cm. La icoanele cele mai vechi se folosea sticla de glăjărie ( manufactură), mai subţire ( aprox 1 mm), care se recunoaşte prin valurile pe care le le face sticla prelucrată manual şi care conferă un anumit dinamism reprezentărilor iconografice. Sticla de glăjărie se procura cu uşurinţă de la atelierele din Oraviţa, Calina, Slatina Timiş şi Tomeşti, toate aflate astăzi în Banatul românesc.
Culorile folosite la pictare erau obţinute prin degresarea unor pigmenţi minerali cu ajutorul uleiurilor sicative. Pentru fixarea lor era folosit la început albuşul de ou, iar ulterior alte substanţe fixative, mai eficiente care nu deteriorau culoarea. Unele culori au fost obţinute din plante, icoanele lucrate cu asemenea materiale având o strălucire deosebită ( 10). În a doua jumătate a secolului al XIX-lea au pătruns şi în pictura pe sticlă coloranţii chimici sub formă de prafuri.
Pictura se executa pe dosul sticlei într- o anumită ordine: se trasau mai întâi contururile reprezentărilor religioase, pentru aceasta folosindu-se negrul de fum trasat cu pana de gâscă, apoi se umpleau spaţiile prin pensulare fină şi netedă, pentru aceasta folosindu-se pensule fine din păr de vacă. Culorile cele mai frecvente erau albastrul ultramarin, cărămiziul, verdele şi nuanţe diferite de ocru, la care s-au adăugat şi brunul, sienna , roz, galben palid şi gri deschis. Personajele biblice redate frontal, cu faţa ovală, nasul cu nări lăţite, mustaţă pleoştită şi ochi bine conturaţi, ocupă poziţia centrală. Ele impresionează prin hieratism, solemnitate şi o anumită severitate a expresiei. Sunt reprezentate în picioare, în veşminte bogate, al căror decor este redat cu minuţie. Ancadramentul constă dintr-un chenar pe trei laturi, cu onduleuri la colţurile superioare marcate de câte o rozetă. Rozetele şi ancadramentul superior sunt lucrate cel mai frecvent cu şlagmetal, în exteriorul acestuia spaţiul fiind roşu vermillon cu tuşe albe şi galbene formând grupe de liniuţe şi puncte albe. Spaţiul din interiorul chenarului are la partea superioară fondul albastru reprezentând cerul, iar la partea inferioară pământul este sugerat prin dungi roz, bej, gri şi galben. Spaţiile libere din interiorul chenarului sunt umplute cu rozete sau crenguţe de flori. Deasupra personajelor sunt plasate inscripţiile semicircular, înadrând capetele personajelor, cu caractere cirilice la piesele cele mai vechi şi cu litere latine la cele mai noi,
O caracteristică a icoanelor bănăţene o constituie reprezentarea, pe unele piese, a câte două scene religioase. In aceste cazuri, la partea superioară, în lumea cerurilor, reprezentările se referă la evenimente şi personaje ce au legătură cu spaţiul transcedental, iar la partea inferioară, în lumea pământească, apar reprezentări de sfinţi. În colecţia Muzeului Banatului există, din această categorie câteva piese: Învierea Domnului, pictată în spaţiul superior şi Sfinţii Cosma şi Damian, doctori fără arginţi, în spaţiul inferior, pământesc.În colecţia Muzeului din Novi-Sad am văzut din aceeaşi categorie: Invierea lui Lazăr şi Sf. Trifin şi Simion; Sf. Prooroc Ilie şi Naşeterea lu Iisus etc. Tematica abordată de icoanele pe sticlă bănăţene reprezintă scene din viaţa şi patimile lui Iisus Hristos, Maica Domnului cu pruncul şi foarte multe reprezentări de sfinţi, patroni ai casei: Sf. Nicolae, Sf. Gheorghe, Sfântul Vasile cel Mare, Sf. Dimitrie, Sfinţii Constantin şi Elena, Sf. Alimpie, Sfinţii Petru şi Pavel, Sf. Ioan , Sf. Paraschiva, Sf. Arhanghel Mihail. O scenă deosebit de frumoasă este cea care reprezintă Încoronarea Maicii Domnului în care apare, la partea superioară Sfânta Treime cu imaginea solară având Duhul Sfânt în formă de porumbel situat în centru, apoi Tatăl ţinând în mână globul pământesc şi Fiul cu crucea în mâna stângă, iar la partea inferioară Maica Domnului reprezentată bust, în maforion roşu, cu mâinile împreunate pe piept. Corectitudinea cu care sunt redate veşmintele sfinţilor potrivit tipicului bisericii ortodoxe indică faptul că iconarii proveneau din zona mânăstirilor şi cunoşteau ritualurile practicate în înveşmântarea acestora. Maica Domnului, Sfânta Paraschiva şi celelalte sfinte femei poartă maforion; Sfinţii arhierei , precum Sf. Vasilie cel Mare şi Sf. Nicolae poartă epitrahilul şi bederniţa agăţată la brâu, iar pe cap au mitre arhiereşti. Ceilalţi sfinţi poartă felon şi polistavrion, iar sfinţii militari, precum Arh. Mihail şi Sf. Gheorghe poartă veşminte ostăşeşti. Veşmintele sunt bogat decorate cu cruci , stele şi motive florale, indicând filiaţia bizantină a icoanelor bănăţene. Pe de altă parte abundenţa decorativă a acestor icoane indică şi influenţe baroce care au caraczerizat în general arta populară românească din epocă.
Ramele sunt confecţionate din lemn de brad simple, încheiate în nut şi fedăr întărite cu cuişoare de lemn. Icoanele sunt întărite pe spate prin placaje.
Icoane pe sticlă din Transilvania au existat mai puţine, probabil, în casele crişenilor.
În secolul al XX-lea, când s-a schimbat aranjamentul interior al sobei mari, icoanele pe sticlă au fost scoase din acest spaţiu şi mutate în sobiţă sau duse în pod, iar în locul lor au fost aşezate cromolitografii cumpărate şi fotografii de familie.
Oglinda era aşezată între cele două ferestre de la stradă sau deasupra ormanului. Apreciată ca unul din obiectele de mare preţ ale sobei mari oglinda era dăruită tinerei familii ca dar de nuntă de către nănaşi. Avea formă dreptunghiulată, cu ramă din lemn vopsită în tempera sau ulei, uneori furniruită. Pe lângă oglinda dintre ferestre, mai exista câte o oglindă mică, rotundă sau ovală, cu ramă şi suport din lemn strunjit aşezată pe masă, lângă lampă. Această oglindă era folosită de către bărbaţi pentru a se rade şi de către femei când îşi puneau rumenele în obraji.
Ceasul. Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea au apărut în aranjamentul interior al sobei mari şi ceasurile cu greutăţi,cu pendul sau cu cuc achiziţionate de la oraşe. Acestea erau aşezate de cele mai multe ori deasupra ormanului cu fioc, iar uneori, în locul oglinzii, în spaţiul dintre ferestre.
Farfuriile decorative (blide şi tăniere) din ceramică smălţuită sau faianţă pictată cu flori şi ghirlande, uneori şi cu motive zoomorfe: cocoşi, păsări cântătoare sau chiar antropomorfe erau aşezate în friză deasupra ferestrelor. Asemenea farfurii decorative se aflau şi în casele germane, sârbe şi maghiare expuse pe blidarele din camera de oaspeţi şi din bucătărie.
Ştergarele decorative aşezate în jurul icoanelor, blidelor şi fotografiilor de familie, formau o friză decorativă elegantă care înviora spaţiul încăperii prin evidenţierea roşului predominant în ornamentica acestora faţă de pereţii albi ai încăperii.
Obiecte de uz gospodăresc
Ca şi mobilierul şi obiectele folosite în gospodărie au evoluat cu trecerea timpului. Dacă în secolul al XVIII-lea călătorii străini ai remarcat modestia inventarului gospodăresc, compus din piese strict necesare traiului zilnic, concomitent cu shimbările intervenite în arhitectura casei şi a interiorului de locuit s-au diversificat şi obiectele de folosinţă zilnică necesare la prepararea, consevarea şi păstrarea alimentelor, la pregătirea hranei animalelor, sau la întreţinerea spaţiului de locuit.
In locuinţa cu horn deschis obiectele necesare pentru prepararea şi păstrarea alimentelor erau confecţionate în special din ceramică, lemn, metal sau împletituri de pănuşi şi nuiele.
Obiecte din ceramică. În satele româneşti din Voivodina nu au existat ateliere de ceramică, astfel că localnicii îşi procurau vasele necesare de la târguri sau de la olarii timoceni care odiniară traversau ţinutul cu carele pline de oale pe care le ofereau la schimb pe grâu, porumb, făină sau pe bani. Piesele ceramice folosite în bucătărie erau destinate preparării mâncării, servirii alimentelor, conservării acestora peste iarnă, transportului la câmp etc. Pentru preparatul mâncării se foloseau: oale de diferite dimensiuni: oale mari de ospeţe, în care se pregăteau sarmalele la nunţi, botezuri şi sărbători, oale de dimensiuni medii cu două mănuşi şi oale mici, prevăzute cu o singură mânuşă. Pentru mâncărurile scăzute de foloseau vase cu gura largă , numite crătiţi sau raine. Pentru friptul cartofilor şi a cărnii se foloseau picătorile, numite şi opinci datorită formei lor asemănătoare cu a opincilor. Vasele pentru strecurat alimentele purtau denumirea de ciururi. Pentru servit mâncarea erau folosite castroane mari şi mici (blide), iar farfuriile întinse purtau numele de tăniere. Pentru adus apa erau folosite ulcioare cu gura înaltă,bi – sau trilobată : cănţi, ciurele , cârcege.şi bărdace. Vasele pentru băut vin erau cănile şi bocalele. Pentru ţuică ( răchie) fiartă existau ciupuri de forma unor castroane cu capac şi două mânuşi care erau aşezate pe masă astfel că mesenii scoteau cu polonicul răchia pe care o puneau în căniţe. Pentru acritul laptelui se foloseau oale şi căni înalte cu o singură mănuşă. Vasele pentru murături şi pentru păstrat mierea erau numite borcane, iar vasele mari pentru preparat amestecurile pentru cârnaţi, sarmale etc. erau numite vailinguri. Pentru transportat mâncarea la câmp erau folosite oale îmbăierate, prevăzute cu o toartă aplicată peste gura vasului. Vasele din ceramică erau şi din categoria celor smălţuite şi a celor nesmălţuite.
Obiecte din lemn. Unele obiecte din lemn erau confecţionate de bărbaţi în cadrul gospodăriei, altele erau confecţionate de tişleri la comandă şi altele erau cumpărate de la târguri. Dintre obiectele de lemn folosite la bucătărie sunt de amintit recipientele pentru condimente, castroanele de lemn, covata pentru pită, făcăleţul, lingurile de diferite dimensiuni, unele mari pentru preparatea brânzeturilor, altele, de dimensiuni mijlocii pentru amestecat în ciaunul în care se fierbea mâncarea şi mai mici pentru mâncat. Acestea se păstrau pe lingurare formate dintr-o scândurică prevăzută cu câteva rânduri de găuri de forma triunghiulară, şi un suport pentru a fi agăţate pe perete. Tot din lemn erau confecţionate strecurători, răzătoare de varză, lopata (lopari) pentru scos pita, din cuptor, fundurile folosite pentru tocat ş.a.Pentru măsurarea laptelui erau folosite măsuri cioplite dintr-un trunchi . Alte obiecte de măsurat cereale, făină, mălai ş.a. erau carturile din doage prevăzute cu o mănuşă, sau confecţionate tot prin scobirea unei bucăţi de trunchi. Păstorii foloseau pentru băut apă căuce cilindrice, bitronconice sau semisferice frumos incizate prin decoraţii mărunte geometrice: zimţi,, roate, spirale, linii încrucişate , crengi sau flori. Ploştile folosite de chemătorii la nunţi (giveri) erau confecţionate din lemn strunjit şi decorate tot prin strunjire cu cercuri circumscrise şi prin incizii în motive geometrice: zimţi, brăduţi, dinţii lupului, romburi sau figurative: crengi de flori, rozete, lalele. Unele ploşti erau vopsite cu tempera roşu şi pictate cu flori de alte culori: albastru, verde, galben, iar altele numai băiţuite şi lăcuite. Erau păstrate în soba bună agăţate pe blidar fiind apreciate ca obiecte de mare preţ. Pentru adus apa se foloseau vedre din doage cu capacul prevăzut cu un mâner din fier forjat. Cantele din lemn erau folosite la muls sau la adus apă. Apa se aducea de la cişmea cu cobiliţa, numită obraniţă. Sarea se păstra în două feluri de recipiente: unele în formă de lădiţă, agăţate pe perete, lângă vatră, la îndemâna gospodinei, iar altele mici, pe masă. Brânza se păstra peste iarnă la saramură în butoaie din doage. Butoaie mai mari erau folosite şi pentru păstratul vinului şi al ţuicii. Făina şi mălaiul se păstrau în lăzi confecţionate din scânduri. Pentru măcinatul porumbului spre a fi folosit ca hrană pentru păsări şi porci se foloseau pivele scobite din trunchiuri cu pisălogul din fontă. Între obiectele de lemn mai amintim scaunele trepied pentrtu ascuţit secera sau coasa, pârlăul pentru opărit şi albit rufele, maiul pentru bătut rufele la râu şi ciuberele folosite la mulsul oilor.
Obiecte din metal. Din aramă, fontă sau tuci (băgic) se confecţionau căldările agăţate la vatră pe un lanţ din fier forjat numit lanţ ţigănesc, unele ţesturi pentru copt pita şi cozdăneacele folosite pentru fiert rufele, gemurile, dulceţurile sau mâncarea porcilor.Cazanele pentru fiert răchia erau procurate de la meşteri ţigani şi erau din aramă. Pirostriile (săgeace) erau nişte trepiede din fier, pe care se puneau la cuptor tăvile din tablă. Tigăile cu şi fără picioare numite cigăni , sau cipsii erau confecţionate din tuci sau tablă, iar cratiţele, pentru fiert mâncăruri scăzute.Alte unelte de metal erau folosite la vatra focului. La vatra de foc se afla câte un jeracic, greblă sau drâglu. Penru călcat rufe erau folosite călcătoare numite pigluri. Uneletele pentru tăiat erau confecţionate numai din metal: cuţite, topoare, toporişti, barde, tesle, la fel ca şi capcanele pentru prins vânatul, amnarele pentru aprins focul şi unele opaiţe. Toate uneltele agricole: sapa, lopata, grebla, cuie pentru aplecarea crengilor la culesul fructelor, ca şi unele recipiente.
Obiecte din piatră erau foarte puţine. Dintre acestea sunt de amintit râşniţele pentru măcinat hrana păsărilor şi porcilor.
Obiecte din împletituri de pănuşi şi nuiele. Coşurile pentru păstrat ouă ca şi cele pentru păstrat alimente uscate, coşuri cu capac pentru păstrat uneltele de cusut : aţa şi acele, diferite tipuri de sacoşe ( ţechere) şi unele funduri sau spătare de scaune erau confecţionate din împletituri frumoase din pănuşi lucrate, cele mai multe, de către germani şi vândute la târguri. Dintre împletiturile de nuiele, cele mai frecvent găsite în gospodăriile ţărăneşti erau coşurile mari pentru transportat recolta, sau adunat gunoaiele din curţi, coşuri mai mici cu diverse întrebuinţări în gospodărie, cotăriţele cu care se ducea pomana la biserică şi la cimitir, jilţurite de la căruţe. Îmbrăcămintea damigelor şi a sticlelor mai de preţ era confecţionată şi din pănuşi şi din nuiele.
Din cele relatate rezultă că interiorele caselor româneşti din Voivodina au evoluat cu deosebire în decursul secolelor XIX-XX, când populaţia s-a stabilizat şi s-a încheiat fenomenul colonizărilor. Aşezaţi definitiv pe vetrele lor şi dispunând de un trai tot mai îndestulat , oamenii şi-au permis să-şi mărească treptat suprafaţa construită a caselor şi să se adapteze cerinţelor de confort ale vremurilor. Putem distinge, astfel, trei etape de evoluţie a caselor şi interioarelor ţărăneşti ale românilor din Voiodina, identice, dealtfel, cu cele ale românilor de dincoace de frontiera marcată după primul război mondial:
– – prima etapă este reprezentată de locuinţa bicelulară , tinda cu vatră şi horn deschis (cinda) şi încăperea de locuit ( soba), în care mobilierul se reducea la componentele strict necesare traiului zilnic deosebit de modest. În această etapă mobilierul caracteristic tindei era blidarul, dulăpiorul de vase, masa mică dreptunghiulară cu scăunele, cuierul şi scaunul pentru vedrele de apă situate în zona uşii de intrare., iar încăperea de locuit avea unul sau două paturi, două bănci fără spătar de-a lungul paturilor şi o masă între ele. La capătul patului era lada de zestre cu un cuier de haine deasupra. In aceeaşi încăpere era situat şi războiul de ţesut cu uneletele sale ajutătoare. Aproape toate piesele de mobilier, cu excepţia lăzii de zestre pictată erau confecţionate în această etapă în gospodărie de către bărbaţii familiei.
– – etapa a doua este marcată de apariţia celei de a doua încăperi de locuit ( sobiţa) în care se aşează piesele de mobilier din prima încăpere care devine soba de goşti, mobilată cu piese confecţionate de tişleri locali: paturile cu două tăblii, masa, băncile şi scaunele cu spătar, cioplite cu frumoase ancadramente, şi înlocuirea lăzii de zestre cu ormanul cu fioc, apoi cu ormanul cu trei fiocuri. În această etapă apare în soba de goşti şi dulapul înalt de haine cu un fioc la partea inferioară din lemn vopsit în tempera ca şi paturile, numit gergeu, credenţ sau dolaf. În această etapă dispare treptat hornul deschis din tindă, ca urmare şi vatra de foc, în locul căreia apare şpoierul zidit sau cumpărat. Mobierul tindei constă din masa înaltă, pe capre, în jurul căreia erau aşezate scaune cu spătar cioplit cu sugestii antropomorfe, credenţul cu două uşi şi sertar deasupra căruia se punea blidarul cu marginile traforate, iar după uşa de la intrare era aşezat lăvorul cu lighean şi suport pentru ştergar.
– etapa a treia este caracterizată de înlocuirea mobilierului din soba mare cu dormitoare furniruite cumpărate din comerţ sau comandate, compuse din două paturi, masa cu patru scaune, toaletă şi două noptiere, vechiul mobilier urmând să-l înlocuiască pe cel din sobiţă, care se transferă fie în fostul grajd transformat în cameră, sau se renunţă la el definitiv. În această etapă tinda devine la rândul ei o încăpere modernă, mobilată cu mobilier de factură industrială: dulap cu vitrină, masă şi scaune din lemn sau placaj, şpoier din tablă smălţuită sau teracotă.
Procesul de modernizare a continuat şi după această a treia etapă prin creşterea numărului încăperilor, mobilate după gustul particular al fiecărei familii şi după modă.
Germanii şi sârbii au avut aranjamente similare ale interiorului. Putem afirma că germanii au fost cei care au lansat modelele succesive de adaptări constructive şi aranjamanete interioare, preluate la scurtă vreme de români şi sârbi, fapt dovedit şi de provenienţa germană a unor termeni precum: conc, credenţ, firang, einfor (antreu), şpoieri, ş.a.
Există unele aspecte care diferenţiază etnic mobilierul românilor de cel al altor naţionalităţi, constând în fineţea execuţiei, cromatică, decor, unele purtând amprenta meşterilor care au realizat aceste lucrări, iar altele cea a exigenţelor şi nevoilor comanditarilor.
Bucătăria germană, de pildă, ca şi camera curată au avut pe la mijlocul secolului al XIX-lea întregul mobilier vopsit negru , ulterior albastru indigo. Piese din mobilier pictat, specifice populaţiilor de origine vest europeană, au fost puţine la germanii de aici, spre deosebire de saşii din Transilvania. Aranjamentul mobilierului în bucătărie era destul de simplu constând dintr-un dulap cu două uşi şi un sertar la partea superioară, deasupra căruia se afla un blidar pentru vase decorative pictate cu trei poliţe şi trei sertărele la partea inferioară. Masa dreptunghiulară, era aşezată în mijlocul încăperii având în jurul ei patru scaune cu spătar antropomorf, cu un decupeu în formă de inimioară pe mijlocul spătarului. Inventarul bucătăriei era completat de un scaun pentru cănţile de apă cu aceleaşi profiluri traforate ca şi blidarul, un raft pentru restul vaselor de bucătărie şi una sau două nişe în perete prevăzute cu rafturi.Tot în bucătărie sau pe prispă se punea o banchetă din lemn de două locuri pentru odihna celor în vârstă. Acest model de aranjament a fost adoptat şi de români şi de sârbi după renunţarea la vatra cu horn deschis.
Atât germanii, cât şi ulterior românii şi sârbii si-au împodobit bucătăriiile cu carpete decorate prin cusături reprezentând scene specifice locului în care erau aşezate pentru a proteja pereţii: deasupra plitei de gătit, deasupra lavoarului de spălat, deasupra mesei când aceasta era aşezată la perete etc. Aceste carpete conţineau texte potrivite cu scenele reprezentate. Pe rafturi, se aşezau broderii în colţuri sau rotunjite, cu fructe, bucheţele de flori sau ceşcuţe de cafea, cu rostul de a proteja scândurile rafturilor, dar şi pentru a le decora. In dulapurile de haine rafturile aveau de asemenea marginile decorate cu broderii fine lucrate în şling, cu croşeta sau neţ, pe care le vom regăsi şi la români când au adoptat tipul urban de mobilier.
Casele româneşti se remarcau prin frumuseţea ţesăturilor populare folosite la aranjarea interiorului: ştergare, cilimuri, ponievi, toate executate cu multă măiestrie în cadrul gospodăriei ţărăneşti. Cele sârbeşti aveau ca semn distinctiv piesele ţesute în casă, dar decorate în special prin cusături şi broderii policrome cu tematică specifică, în special fitomorfă, iar cele germane şi maghiare foloseau textile de provenienţă industrială decorate prin broderii realizate în tehnica şling şi neţ cele mai multe cu mătase sau fir de bumbac alb pe fondul alb al pânzei. Paturile şi mesele erau acoperite cu cuverturi de provenienţă industrială decorate cu motive florale repartizate în chenare şi câmpuri centrale.
In cadrul interioarelor româneşti se impun ca semn distinctiv frumoasele chilimuri care acoperă paturile cu o ornamentică şi cromatică diversificată, apoi ştergarele ţesute în război puse în jurul icoanelor şi fotografiilor, măsaiele ca şi lepedeele foarte bogat decorate aşezate pe paturile din soba mare.
Prin aceste elemente de cultură materială satele, gospodăriile ţărăneşti şi arhitectura interiorului sunt componente ale civilizaţiei materiale care încadrează zonele etnografice româneşti din Banatul sârbesc pe de o parte în tipul de cultură bănăţean, foarte apropiat de cel de dincoace de frontiera româno-sârbă, dar cuprinde şi elemente care o disting de acest spaţiu cultural, precum amploarea prispei, frumuseţea hambarelor şi a fântânilor cu cai, precum şi alte aspecte care disting acest spaţiu încă productiv sub aspectul culturii populare deşi se confruntă cu fenomentul depopulării atât de agresiv manifestat în ultimele decenii.
INTERIOARE ROMAESTI DIN BANATUL SARBESC
Cercetarea satelor româneşti din Banatul sârbesc demonstrează unitatea conceptuală a modului de viaţă tradiţional pe tot teritoriul acestei provincii istorice cu o puternică amprentă zonală determinată de condiţiile istorice specifice în care a evoluat acest ţinut şi a contactelor pe care le-a promovat deopotrivă cu sud-estul, centrul şi vestul continentului european.
De o parte şi alta a graniţei care delimitează Banatul românesc de cel sârbesc s-a dezvoltat acelaşi tip de cultură populară afirmată deopotrivă la români, sârbi, germani maghiari şi alte naţionalităţi care au vieţuit aici având ca elemente comune caracteristicile definitorii ale culturilor de tip agrar sedentar, iar ca puncte divergente puternice amprente etnice ceea ce configurează un armonios mozaic cultural.
In ceea ce priveşte gospodăria ţărănească, modul de organizare a interiorului locuinţei exprimă gradul de civilizaţie al familiei la un anumit moment istoric dat, starea ei socială, exigenţele privind confortul şi concepţiile artistice în continuu proces de adaptare la imperativele noului, ale modei potrivit nevoii de fi în rând cu lumea, după cum se afirmă îneobşte.
Aşa cum rezultă din cercetările arheologice efectuate pe teritoriul bănăţean, în structura interiorului tradiţional veacuri de-a rândul au survenit puţine modificări determinate de poziţia şi forma vetrei de foc, elementul central al oricărei construcţii. Astfel, locuinţele datând din Evul mediu timpuriu dezveltite pe teritoriul Banatului sudic, la Gornea şi Ilidia şi în alte situri de către arheologii Muzeului Banatului Montan arată că locuinţele din secolele XII –XV erau fie monocelulare, cu o parte a construcţiei în adâncime, având vetre simple amplasate la nivelul solului, rotunde, dispuse central sau pe o latură a construcţiei, fie cu două încăperi, fără prispă, cu acoperişul în două pante şi streaşina lărgită în faţă, la care vatra de foc este înălţată de la sol dispusă pe zidul de legătură dintre cele două încăperi (zidul primez). (1).
Acest ultim tip de aranjament interior este prezentat de Johannes Jacobus Ehrler la 1774, care remarcă asemănarea dintre locuinţa românilor şi sârbilor cu specificarea faptului că în timp ce în casele românilor a văzut numai lucruri făcute cu propriile lor mâini, sârbii îşi cumpără o parte din lucrurile trebuincioase .După cum am amintit, românii nu dispun de prea multe lucruri pentru amenajarea casei lor. Sârbii au, în schimb, ceva mai multe, dar nu-şi fac singuri obiectele cele mai trebuincioase –aşa cum e cazul românilor – ci şi le cumpără….
Casa întreagă constă dintr-o cămăruţă şi bucătărioară. In cămăruţă atârnă de obicei o gravură de slabă calitate înfăţişând un sfânt, de cele mai multe ori, Sfântul Gheorghe, Cavalerul, patronul lor. Aici se află de asemenea unul sau două paturi din lemn negeluit, o masă, la rândul ei nedată la rindea, un dulap, uneori câteva scaune cioplite cu propria mână şi câteva pături. Soba este clădită din lut. Nici în bucătărie nu se foloseşte vreo vatră deosebită, ci focul e aprins de-a dreptul pe pământ. Un ceaun în care se fierb toate bucatele atârnă de un lanţ deasupra focului. Numai în cazuri cu totul izolate şi arareori se găsesc cuptoare pentru fiertul mâncării.(2). Alte obiecte de uz gospodăresc amintite de Ehrler sunt:găleata de apă, unul sau două blide, farfuriile şi lingurile de lemn care stau în permanenţă pe masă la îndemâna membrilor familiilor. Cuţitele şi furculiţele de lucrătură turcească erau purtate de bărbat asupra lui, într-un săculeţ. Inventarul gospodăresc din casa românilor bănăţeni din scolul al XVIII-lea este completat de Fr. Griselini, care aminteşte de leagănele din pănură atârnate cu baiere de un cui din tavan astfel încât opii să poată fi legănaţi până adorm. Tot el arată că în timpul zilei copii erau culcaţi în covata din lemn de tei care mai era folosită şi la frământarea aluatului dar şi la spălatul rufelor(3).
Indiferent dacă era sau nu înălţată de la pământ, vatra focului a constituit cel mai important spaţiu al locuinţei implicând o seamă de semnificaţii legate de simbolica focului, de unitatea familiei şi a neamului, termenul beneficiind de o semnificativă extensiune semantică de la sensul de loc amenajat pentru prepararea hranei, la locul pentru dormit în preajma sobei până la acela de loc de întemeiere a a familiei (vatra casei) sau a unei strucuri comunitare, sat târg, oraş etc.(4)
Intâlnită la mai toate popoarele şi culturile, indiferent dacă erau de tip nomad sau sedentar, vatra de foc este simbolul străvechi al căii de comunicaţie între lumea terestră şi spaţiul transcedental, hornul deschis fiind o reprezentare a străvechiului simbol – axis mundi- prin care coboară în spaţiul domestic influxiunile celeste şi care emite mesajele din acest mediu spre ceruri.(5) Aici bătrânele casei îşi desfăşurau tainicile invocaţii şi descântece de diochi, ele fiind cele care răspundeau de menţinerea focului, de spiritul neamului şi cel al poveştilor. Vasile Tudor Creţu arăta că lângă vatră se încheagă psihologic şi gestual multe din evenimentele importante ale familiei: aşezarea rituală pe vatră a copilului îndată după naştere, apropierea de vatră a mirilor când intră prima dată în casă, invitarea spiritelor strămoşilor la Joimari aprinderea butucului şi întreţinerea focului în noaptea de Crăciun, pentru a ajuta soarele să dobândească lumina de dincolo de pragul solstiţial.(6) Totodată vatra asimila şi încorpora în structura simbolică a casei atributele esenţiale ale focului: puritate, energie, căldură, lumină, creaţie.
In secolul al XVIII-lea şi cel următor vatra cu horn deschis exista şi în casele sârbilor dar şi în cele ale coloniştilor germani care şi-au construit casele după modelul celor deja existente la populaţiile autohtone. La sârbi, spaţiul de foc era însă mai larg datorită formei de organizare familială în zadrugi, ce cuprindeau în acelaşi spaţiu de locuit două sau trei generaţii însumând până la 30-4o de persoane: bunici, părinţi, copii căsătoriţi şi nepoţi. Zadrugile au existat atât în perioada stăpânirii otomane cât şi ulterior, după ce Banatul a intrat sub stăpânire habsburgică. Dealtfel, organizări similare existau în confiniile militare de la graniţa dunăreană, pe partea austriacă, menţinute pentru a împiedica incursiunile turceşti spre nord sub denumirea de comunităţi de familie sau comuniane, fapt ce a contribuit la menţinerea unui mod de viaţă patriarhal până în secolul al XIX-lea.
Aplicarea planurilor adoptate de curtea vieneză privind sistematizarea rurală ca şi creşterea substanţială a nivelului de trai al populaţiei bănăţene în condiţiile implementării relaţiilor de producţie capitaliste în lumea satelor au condus la evoluţia caselor tradiţionale şi implicit a modului de organizare a interioarelor pe parcursul mai multor etape , fără ca acestea să fie precis delimitate în timp. Primul act care a marcat ruperea nivelului tradiţional de locuire l-a constituit acoperirea hornului şi înlocuirea vetrei de foc cu şpoierul ( plita de gătit cu cuptor).
In cele ce urmează vom încercarea o prezentare evolutivă a interiorului tradiţional al românilor din Banatul sârbesc, pornind de la casa cu două încăperi (soba mare şi soba mică) şi tindă centrală (cuina, cinda)
La acest tip de case s-au construit în tindă două vetre de foc pe pereţii mediani care legau tinda de aceste încăperi. Vetrele de foc erau protejate cu ajutorul unor ziduri înguste practicate perpendicular pe zidurile cu vatră, astfel încât partea din faţă a tindei dobândea aspectul unui holişor ce făcea legătura cu încăperile de locuit. Pe zidul de după uşa de intrare se afla un cuier pentru haine, iar în faţa lui, pe peretele dinspre vatră, era aşezat un scaun lung pe care se ţineau vedrele de apă. Intre cele două vetre , pe mijlocul tindei era poziţionată o masă joasă din lemn în jurul căreia se aflau scăunelele mici din lemn.Instrumentarul necesar pentru gătitul mâncărurilor era cât se poate de simplu: vase din lemn, fontă şi ceramică aşezate de poliţa încastrată în nişa semicirculară poziţionată pe peretele dinspre vetre, cunoscută sub numele de comârlie şi în dulăpiorul cu o singură uşă cioplit din lemn de esenţă tare. Pe vetre se aflau de obicei lopata de pită, cazanul de fiert, prins prin lanţul ţigănesc de grinda hornului, ţestul şi pirostria ( săjac). Pe prispă ( conc, ganc, târnaţ) se păstra pârlăul pentru înălbitul rufelor, piua cu mai, uneletele pentru despuiat porumb. In dreptul primei încăperi concul prezenta o nişă cu poliţă, de formă dreptunghiulară şi o bancă scundă pe care se odihneu de obicei bătrânii casei.
Când suprafaţa construită a crescut, încăperile dobândind dimensiuni mai mari, a crescut şi suprafaţa tindei astfel că lângă vatra de foc s-au zidit suporturi pentru cazane mari din fontă (cozdăneace cu cuptoriţe) unul pentru a fierbe hrana porcilor, iar celălalt pentru nevoile familile: fiertul picmezului şi al altor dulceţuri, al sarmalelor şi ciorbelor pentru ospeţe etc.La Nicolinţ se mai păstrează încă acest tip de vatra în casa lui Cenuşă Gheorghe.,
Camera de la stradă (soba din faţă, soba de goşti) a fost aranjată astfel încât să fie spaţiul festiv al casei, decoratăt cu cele mai frumoase şi preţioase piese de mobilier şi ţesături . Încăperea era încălzită de o sobă oarbă din zid, cu gura de foc pe vatra din tindă, alimentată de obicei cu paie şi coceni de porumb rămaşi după hrănirea animalelor. Soba era prevăzută cu un suport la bază, numit gimone. Mobilierul consta din două paturi, dispuse paralel, cu capetele la peretele dinspre stradă. Intre ele era aşezată masa , având de o parte şi de alta două laviţe (clupuri) , iar în faţă un scaun cu spătar cioplit reprezentând sugestii antropomorfe. La capătul patului se afla lada de zestre în care familia păstra valorile reprezentate de bijuterii, bani, acte de proprietate, toate acestea într-o cutie numită fioc. Tot aici se păstrau hainele cele mai bune, iar deasupra erau frumos clădite ţesăturile de interior. Lada era unul din lucrurile cele mai de preţ din această încăpere şi ca atare, era confecţionată de meşeteri specializaţi din Zrenianin, Pancevo şi Vârşeţ, fiind decorate prin incizii ce marcau marginile piesei, iar pe capac şi cele trai laturi expuse vederii, prin pictare în motive florale stilizate reprezentând ghirlande, coroniţe de flori sau buchete încadrate în casete . Decorul prin pictare al acestor piese a fost preluat de la germanii şi maghiarii care au practicat acest tip de exprimare artistică, în vreme ce pentru români era caracteristic decorul prin cioplire. Piesă de o mare vechime în mobilierul tradiţional lada ste purtătoarea unui simbolism ancestral legat de caracterul ei d depozitară a lucrurilor celor mai de preţ, a comorilor familiale la care accesul este de regulă restricţiomat pentru necunoscutori. De aici a- s-a dezvoltat simbolica legată de caracterul tainic al comorilor spirituale la care accesul este posibil numai învingând demonii păzitori ai comorii prin rituri de iniţiere ce trebuie să dovedească vrednicia celui ce dobândeşte accesul. Asemenea episoade sunt adesea întâlnite în basmele populare.
Astăzi se mai găsesc foarte puţine asemenea piese de mobilier în zonă, întrucât au fost înlocuite de timpuriu prin scrinul cu trei sertare, numit orman cu trei fiocuri şi această piesă pătrunzând în interioarele româneşti de la conlocuitorii maghiari şi germani .Ormanul a fost preferat de români deoarece era mult mai încăpător şi prezenta un spaţiu mai confortabil de depozitare, astfel că el a preluat şi funcţia rituală a lăzii de zestre, aceea de a fi depozitara zestrei miresei fiind dăruită acesteia, împreună cu celelalte piese de mobilier şi textile necesare în momentul căsătoriei.
In afară de lada de zestre, la români se mai pictau uneori leagănul pentru copii şi blidarul.
Pe peretele dintre ferestre se afla o icoană, cel mai adesea pe sticlă, încadtrată de un ştergar decorativ, iar sub icoană era poziţionată candela, astfel că acest spaţiu, având orientarea spre răsărit îndeplinea funcţia de altar al casei, deoarece aici îşi spuneau membrii familiei rugăciunile . Deasupra paturilor se aşezau fotografii reprezentând portrete ale părinţilor, bunicilor momente din ziua nunţii ş.a.
Paturile din soba mare prezentau un aranjament pretenţios şi creau, prin opulenţa lor o impresie de bunăstare şi eleganţă. Capetele lor erau înalte, boltite sau drepte, cu chenare în relief şi picioare. Aranjamentul lor se prezenta astfel: pe scândurile care formau suportul se punea salteaua de fuior (dricala, la Uzdin, Vlaicovaţ, Ecica, Begheiţi etc. şi burfa la Marcovaţ), umplută cu paie, fân sau pănuşi de porumb. Peste ea se punea un cearceaf (aşternut) din cânepă sau bumbac netors, apoi o pătură ţesută din păr de lână în dungi (aşternut cu perţi) sau carouri roşu cu negru, urmată de un alt cearceaf din material mai fin, de obicei, bumbac numit măsai. Peste aceasta se puneau cele două perne pentru dormit aşezate una lângă alta, iar deasupra duna (duşagul). De obicei, duna şi cele două perne pentru dormit erau îmbrăcate în acelaşi material îndustrial cu imprimeuri colorate. Peste dună se punea un alt cearceaf din material foarte fin, pânză de cinari, cu dantelă foarte lată pe latura la vedere a patului lucrată cu croşeta sau în noduri – neţ- sau prin broderie în tehnica perforată numită şling. Deasupra se pun mai multe rânduri de ţesături din lână: ponievi şi cilimuri, dar, obligatoriu, ţesătura care rămâne deasupra este cilim. Un lat de cilim se pune şi la perete pe toată lungimea patului. Aranjamentul patului se încheie cu un rând de patru perne decorative având capătul expus vederii decorat aşijderea cu dantelă decorată sau şling , suprafaţa aceasta fiind numită iţari, la Uzdin. Pentru a fi cât mai bine evidenţiat capătul decorat are dedesupt aplicată o bucată de mătase colorată: roz, albastru, roşu. Pernele sunt aşezate în poziţie verticală.
Geamurile au fost iniţial împodobite cu ştergare decorative, înlocuite cu timpul prin firanguri din pânză de cinari brodată cu capetele decorate cu şling sau dantelă croşetată care acopereau treimea superioară, fiind susţinute pe garnişe strunjite.
Camera din spate fiind destinată locuirii, era de dimensiuni mai mici fapt pentru care a fost numită soba mică sau sobiţa iar la Uzdin, chilie. Ca şi soba mare şi această încăpere era încălzită de o sobă oarbă alimentată din tindă, prevăzută cu gimone. Aranjamentul interior al acestei încăperi este mai simplu, subordonat necesităţii traiului zilnic. Patul, de pildă, nu mai beneficiază de acelaşi aspect spectaculos, el este acoperit peste dricală doar cu un cearceaf şi o poniavă, peste care s-a aşezat o pernă de uz zilnic. Pe peretele opus patului a fost montat războiul de ţesut alături de care s-au aşezat celelalte ustensile necesare acestei îndeletniciri: sucala, ceacârul, vârtelniţa, adunătorul de mosoare, răşchitorul etc. In mijlocul încăperii se afla masa acoperită de un măsai din cânepă sau in, uneori chiar neacoperită, scaunle şi clupul de la marginea patului. Pereţii erau mult mai modest decoraţi, cu fotografii de familie, cromolitografii reprezentând scene biblice sau de gen, iar la geamuri s-au pus perdeluţe mici din pânză de cinari acoperind treimea inferioară a ferestrei. După acoperirea vetrei cu horn deschis în tindă, alături de soba oarbă s-a ataşat o sobă pentru gătit din zid, cu cuptor care se alimenta cu lemne şi coceni de porumb. In general mobilierul din sobiţă era compus din piesele mutate din soba mare după ce acolo s-au realizat aranjamente noi : dormitoare de tip urban achiziţionat de la Zrenianin, Pancevo sau Vârşeţ.
La rândul ei tinda, după închiderea hornului prin tăvănire, a adoptat soba de gătit de tip cizmă, numită şpoieri, apoi dulapul pentru vase având deasupra blidarul decorat prin onduleuri strunjite la fel ca în casele germanilor, numit credenţ,iar măsuţa joasă a fost înlocuită cu cea înaltă cu patru scaune cu spătar. Lângă uşa de la intrare s-a amenajat spaţiul pentru spălat compus dinntr-un suport cu lighean (lăvor) alături de care se afla un spuport pentru ştergar din lemn strunjit.Aceste piese, confecţionate în majoritatea cazurilor din lemn de brad erau vospite în tempera negre în satele ardelenşti şi brune în casele bănăţenilor. Bucătăria era decorată cu carpete cusute pe pânză reprezentând scene şi texte legate tematic de locul pe care erau amplasate : deasupra şpoierului, deasupra mesei şi a lăvorului având rostul de a proteja aceste spaţii. Si acest tip de ţesături decorative au fost împrumutate de la germanii şi maghiarii din zonă.
Amenajarea unui spaţiu de gătit pentru vară în curte, sub hambar sau în casa bătrână, atunci când s-au construit case noi a dus la transferarea acestor piese de mobilier în spaţiul nou creat şi remobilarea bucătăriilor cu piese de tip urban: credenţ cu două uşi şi două sertare, având o vitrină la partea superioară, masă scaune şi lăvor .
In cursul seolului al XX-lea numărul încăperilor a crescut. Intre sobiţă şi grajd a fost amenajată cămara care adăpostea şi scara de acces la pod, sau, acolo unde era cazul şi cea de acces în pivniţă (podrum), mobilată cu rafturi învelite în bârtie având la margini broderii de pânză, pe care se aşezau borcanele de conserve pentru iarnă. Tot aici se păstrau şi alimentele uscate: fasolea, afumăturile, ceapa, usturoiul etc.
Aşa cum s-a văzut sârbii, germanii şi maghiarii au avut aranjamente de interior similare. Putem afirma că germanii au fost cei care au lansat modelele succesive de adaptări constructive şi aranjamente interioare, preluate şi adaptate de români şi sârbi potrivit propriilor concepţii artistice, fapr dovdit de provenienţa germană a unor termeni precum: conc, credenţ, firang, einfor, şpoieri etc.
Exisată însă şi unele aspecte care diferenţiază etnic mobilierul românilor de celal celorlalte naţionalităţi constând în tipul de execuţie, cromatică, decor, purtând amprenta meşterilor care lau realizat şi a exigenţelor şi nevoilor comanditarilor. Interioarele româneşti se reamarcau prin frumuseţea ţesăturilor populare, toate executate în cadrul gospodăriei ţărăneşti în spiritul tradiţiei locale , de o mare expresivitate cromatică. In timp ce germanii şi maghiarii au folosit în decorarea interioarelor materiale industriale ca acoperitori de pat şi de masă, iar ca piese decorative, pânzeturi brodate , la români şi sârbi aproape toate textilele de interior erau ţesute la război , iar pânzeturile ţesute şi brodate ulterior. Primii care au renunţat la ţesăturile tradiţionale au fost sârbii, ulterior şi românii, în cadrul procesului de adaptare a mobilierului de tip urban care nu se mai potrivea cu cilimurile şi ponievile ţesute la război.
Aceeaşi evoluţie a interiorului ţărănesc a avut loc şi în satele din Banatul românesc, unde interiorul tradiţional excelează prin vioiciunea cromatică a textilelor ce împodobesc încăperile. Virtuozitatea artistică a ţesătoarei românce a mers atât de departe încât a realizat la războiul de ţesut aproape toate modelele textileor de tip industrial ce acopereau paturile şi mesele din casele germanilor şi maghiarilor. Ne referim în special, la ponievile şi cilimurile cu chenar şi câmp central executate după ţesăturile de tip jakart decorate cu motive florale organizate în ghirlande sau jerbe pe chenare şi coroane în câmpul central, ce definesc interioarele românilor de pe la mijlocul veacului al XX-lea.