Patrimoniu

Prezențe culturale românești

Marile migrații ale popoarelor, războaiele, colonizările planificate, sărăcia, industrializarea și schimbarea frontierelor au influnețat, de-a lungul vremurilor, schimbarea structurii demografice a multor zone din Europa dar, îndeosebi a Peninsulei Balcanice. Aici, poporul român a avut un rol dominant. Retragerea lui din fața năvălirilor barbare, și îndeosebi otomane, înspre teritoriile Serbiei, Macedoniei, Albaniei, Greciei,… precum și strămutările planificate, făcute de Maria Tereza în cadrul imperiului, au avut o mare influență asupra răspândirii românilor în aproape întreg teritoriul fostei Iugoslavii,  cea mai mare concentrare constatându-se în unele zone ale Banatului sârbesc (de sud și central).

Primele atestări  documentare cu privire la prezența românilor în această zonă datează încă din secolele XIV și XV, perioade în care românii au trăit în comun cu alte popoare aducându-și contribuția la dezvoltarea unei prietenii tradiționale și relații de bună vecinătate. În mod special cu poporul sârb. O prietenie rar întâlnită în istorie, ce datează încă din Evul Mediu timpuriu.  O prietenie dezvoltată constant în plan politic, bisericesc și cultural.

La dezvoltarea continuă a acestei prietenii a contribuit, în  primul rând, poziția geografică, apoi religia și obiceiurile asemănătoare, dar în special lupta comună împotriva aceluiași dușman. În valoroasa operă ”Istoria literaturii române”, vol. I, George Ivașcu, susține că, faptul că ”românii – popor de limbă și origine romanică – adoptând limba slavă pentru a o folosi în cultură, în biserică și în cancelariile de stat, secole în șir, nu este mai puțin firesc decât faptul că polonii și croații, popoare de limbă și origine slavă, orientându-se spre sfera politică și culturală occidentală și aderând la catolicism, au adoptat limba latină, față de care se găseau ”.

***

Numeroși istorici și cercetători de renume au studiat temeinic aceste contacte și relații tradiționale. Anterior căderii Statului sârb sub turci (1459), Țările Române, în ciuda recunoașterii suveranității otomane, păstrau o largă autonomie internă, ceea ce a determinat numeroase familii de sârbi și macedoneni să se stabilească în Țările Române, unde statornicindu-se își continuau viața în mod normal.

Primul care s-a integrat în cultura și spiritualitatea românescă, a fost Nicodim, originar din Prilep. De numele lui se leagă ctitoria mănăstirilor Vodița și Tismana din Oltenia, unde a scris, în anii 1404-1405, Evanghelia în limba slavonă. Apoi, iermonahul Macarie, cunoscut tipograf din Cetinje, care în anul 1508 a trecut, la Târgoviște. Aici a tipărit Liturghierul, Octoihul și un Tetraevangheliar. Câțiva dintre domnitorii sârbi au ridicat biserici și mănăstiri în Țările Românești. Primele texte scrise și tipărite sunt în slavonă. O bună parte din acestea au apărut pe teritoriul românesc, iar restul au fost duse acolo pentru a fi folosite în biserici sau instituții de stat.

Numeroase  manuscrise și cărți vechi de pe teritoriul românesc se păstrează și în zilele noastre în muzeele, bibliotecile, arhivele și mănăstirile din Serbia, Muntenegru și Macedonia. Și, nu doar despre manuscrise și cărți este vorba. Timp de 500 de ani, de la primele ajutoare acordate mănăstirilor de pe Muntele Athos de domnitorul român Nicolae Alexandru, până la secularizarea domeniilor închinate, măsură revoluționară a lui Alexandru Ioan Cuza (1893), mănăstirile sârbești au beneficiat, fără întrerupere, de importante subvenții, variate danii sub formă de manuscrise, dar și broderii, obiecte prețioase și produse (vin, ceară, miere de albine, sare…).

Se cuvine subliniat faptul că daniile românești către sârbi, au fost cu adevărat semnificative. Aceste danii au fost în primul rând  expresia solidarității confesionale dintre cele două popoare. Vorbind despre danii avem în vedere cele peste 70 de ajutoare statornice, în bani, pentru finanțarea întreținerii, restaurării, chiar și a construirii unor mănăstiri și biserici, cum este Lopušnia, sau achiziționarea obiectelor de cult, ce au adus domnitorilor români calitatea de ctitori, trecuți astfel în pomelnicele unor mănăstiri. Daniile ctitorilor români pot fi urmărite cronologic începând din secolul al XV-lea și până în secolul al XVIII-lea.

Primul document care ne prezintă un voevod român, precursor al bisericii sârbești, se referă la Vlad Vodă Călugărul care își asuma obligația față de mănăstirea Hilandar de pe Athos.

Bogatele danii ale românilor făcute sârbilor  pot fi explicate și prin strânsele legături de rudenie stabilite între imigranții feudali sârbi și boierimea autohtonă. Ne gândim aici la fostul despot Giuragi Brankovici (Đurađ Branković), cunoscut cu numele de călugăr Maxim, devenit mitropolit al Țării Românești, în  vremea domniei  lui  Radu cel Mare. Și totodată, la altoiul dinastic sârbesc pe arborele familiilor domnitoare românești. Femeile din neamul despotului Branković căsătorite cu domnitorii români. O expresie a acestor legături despotale sunt daniile către mănăstirea Kruședol (Krušedol) și mai apoi către mănăstirile Deceani (Dečanj), Oreșcovița (Oreškovica), Treskovaț (Treskovac), Lesnovo, Kusnița (Kusnica) și Slepce (Slepće), dar îndeosebi către  Hilandar și Sf. Pavel de pe Athos.

Daniile românești către sârbi au luat amploare și au avut un caracter deosebit, mai ales în vremea domniei lui Matei Basarab, a cărui dărnicie s-a exercitat chiar și prin ctitorii.

În secolul al XVII-lea danii importante au făcut Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu. Aceste danii se încadrează, de fapt, în programul balcanic al celor doi domnitori de regrupare a forțelor creștine din zonă în vederea asigurării autonomiei în fața Islamului dar și în fața puterilor catolice.

În arhivele și mănăstirile din Serbia și Muntenegru, dar și în unele mănăstiri din  celelalte republici din fosta Iugoslavie, se află valoroase danii românești. Spre exemplu, în mănăstirea Hopova, de pe Frușca Gora (Fruška Gora), este smenalată, o redacție moldavo-bulgară a Pravilei lui Mathei Vlastaris, copiată la Iași în 1495. Un Tetraevangheliar moldovenesc din 1504, se află la Muzeul din Cetinje, un alt Tetraevangheliar  în manuscris, provenit din Țara Românească, se păstrează la Mitropolia din Belgrad, iar unul slavon de la Craiova, ce datează de la 1580, se păstrează la mănăstirea Mala Remeta. Tot acolo se găsește și un Triod muntean de la anul 1578,  un Liturghier în manuscris a fost dăruit, de Alexandru Movilă, mănăstirii Șișatovaț (Šišatovac), în anul 1596, în arhiva căreia se mai află și un Slujbenik, scris de ieromonahul Epifanie pentru mitropolitul Efrem, la 1616.  Un manuscris al  unui Tetraevangheliar se află la mănăstirea Kruședol (Krušedol) care, pe șase foi, conține însemnări românești…. Alte numeroase danii românești se păstrează la Biblioteca Națională din Belgrad și la Biblioteca Academiei Sârbe de Știință și Arte, la Mitropolia din Sremski Karlovci, precum și în arhivele mănăstirilor de pe Fruška Gora. Aceste danii către mănăstirile sârbești constituie o realitate istorică. Ele nu au fost doar un fenomen de interes religios ci au avut, în același timp, și un scop politic și cultural bine marcat, contribuind la cultivarea și îmbogățirea prieteniei tradiționale și a relațiilor de bună vecinătate și întrajutorare (1).

Bunurile nostre culturale

Fiecare popor dispune de un patrimoniu propriu din care denotă continuitatea și identitatea lui. Dispune de bunuri culturale moștenite de la predecesori, pe care are obligația de a le păstra și transmite generațiilor viitoare. Însă, nu fiecare popor, dispune de condiții optime  de a face una ca asta, sau cel puțin în trecut, nu fiecare popor dispunea de această posibilitate, la modul cel mai potrivit și necesar. Imediat după ce s-a încheiat cel de-al Doilea Război Mondial s-a constituit Organizația UNESCO (Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură), cea mai competentă organizație pe plan mondial, ce are misiunea de a conserva, proteja și  ocroti bunurile culturale ale fiecărui popor.

Potrivit standardelor acestei organizații, monumentele, operele de artă, operele culturale, cărțile… sunt atât de prețioase încât responsabilitatea de a întreprinde diverse acțiuni pentru salvarea lor se impune străruitor, având în vedere că fiecare popor are nevoie de mărturia vieții sale cotidiene, de exprimarea capacității sale creatoare și de conservarea urmelor istoriei sale.

Patrimoniul este, de altfel, instrumentul a ceea ce a fost și va urma,  este liantul între trecut, prezent și viitor, pentru că el materializează valoarea simbolică a identității culturale, constituind un reper, structurând astfel fundamental societățile.

Ținând cont de cele menționate mai sus, românii din Voivodina, Republica Serbia, au fost în permanență preocupați de asigurarea necesităților lor spirituale, inclusiv de păstrare și promovarea identității lor culturale și naționale, ”de entitatea națională specifică între alte neamuri și culturi, de dăinuire în spațiu și timp…” (2). S-a făcut aceasta în diverse moduri: prin școală, biserică, puținele instituții culturale existente în trecut, prin presa scrisă.

Un rol incontestabil în acest sens l-au avut publicațiile românești, îndeosebi cele din perioda interbelică care, pe lângă texte cu caracter informativ, politic, economic, cultural, publicau și aritcole de inițiativă, dar și de sprijin al unor acțiuni întreprinse la nivelul întregii comunități. Unele dintre aceste inițiative au fost realizate. Altele,  însă, au rămas pe hârtie, deoarece, de-a lungul anilor, nu li s-a acordat atenția cuvenită, și nici nu s-a insistat suficient asupra lor, cu toate că astfel de inițiative erau mereu prezente în frământările noastre intelectuale…

Una dintre aceste inițiative  este și cea referitoare la ”colectarea bunurilor culturale ale minorității române”, sau, într-o altă variantă, înregistrarea lor, măcar. Respectiv alcătuirea unui tablou al acestor ”bunuri culturale” (obiecte și opere ale culturii materiale și spirituale, opere de artă, materiale și documente de arhivă și cărți rare) (3). Cu alte cuvinte a patrimoniului nostru cultural.

Încercări de înregistrare a bunurilor

În anul 1927, în rândul intelectualilor românilor din Banatul sârbesc apăruse ideea înființării unor muzee sătești. Un text amplu în acest sens, din care reproducem un citat mai amplu, a fost publicat în săptămânalul ”Nădejdea”, din Vârșeț,  nr. 15 din 31 iulie: ”Orice muzeu sătesc – se spune în articolul respectiv – trebuie să înceapă de la lucrurile și viața dimprejur, de la natură, de la ceea ce se găsește la pământ, de la tot ce crește din el, de la viața ființelor și în sfârșit de la puterea de lucru a omului, de la ingeniul lui, de la arta lui.

Grija întemeierii unui muzeu te afundă în ceea ce n-ai fi cunoscut niciodată – sufletul naturii. Dus de grija aceasta vei porni la drum, vei bate câmpia îngrădită de orizontul satului, vei pipăi, vei scormoni pământul, vei privi cu o mie de ochi copacul, apa, stânca, piatra și vei căuta mereu să afli, să aduni și să rânduiești. Aceasta e muzeul.

Setea de colecționare a dus pe mulți cercetători la atât de fericite descoperiri. Îl începi adunând.

Ești într-un crâng. Câte nu sunt de văzut și de strâns: flori pentru ierbar, buruieni, ciuperci, mușchi, o ramură abătută din fire, frunze, coji de copaci, roduri (…)

Toate câte sunt rare și lămuresc adânc sufletul poporului nostru, să se adune și azi și mâine și așa mereu, în muzeele ce s-au pus la cale ca în ele să se citească lămurit sufletul trecutului. Așa se face un muzeu”.

Referindu-ne la lucrările unor specialiști în materie am putea spune că muzeul este, după cum apreciază Corina Nicolescu în studiul Muzeologie generală (Editura Didactică și Pedagogică, București, 1979, p.8),  ”un adevărat lăcaș de tezaurizare a mărturiilor activității și creației omului” sau altfel spus, ”un depozit sacru în care se înmagazinează avuția materială a unui popor, evoluția lui materială și spirituală”(4).

O idee cu adevărat nobilă dar care, din păcate, a rămas mult timp doar un  deziderat.

Șase decenii mai târziu, prin anii 1987-88, ideea respectivă a fost reluată de Societatea de Limba Română din Voivodina, dar sub o altă formă: ”Întocmirea unui tablou al bunurilor culturale aparținând românilor din Voivodina”. În acest sens a fost formată și o comisie (Ion Marcovicean, Gligor Popi și Costa Roșu), cu scopul de a înregistra aceste bunuri ale comunității noastre (5). S-a făcut, la acea dată, un pas spre realizarea nobilei idei. Dar fusese doar un singur pas. Totuși, pe parcursul anilor `70, dar și mai aproape de zilele noastre, au fost întreprinse și acțiuni concrete. Ce-i drept, nu datorită unor asociații sau instituții, ci din inițiativa unor persoane interesate de ocrotirea patrimoniului cultural al românilor din Voivodina.

La Torac, de exemplu,  învățătorul Gheorghe Gruiescu a înjghebat, o colecție de fotografii vechi cu port popular, datini și obiceiuri tradiționale, iar la Marcovăț, entuziastul învățător Stevan Drăgilă, a realizat un mic muzeu sătesc sau, mai bine zis, o colecție de obiecte de valoare muzeistică, cca 120, folosite de înaintașii marcovicenilor. În localitatea Doloave, soții Maria și Laza Petrov au colecționat obiecte casnice rudimentare, scoase de mult din uz, pe care le păstrează cu sfințenie în casa proprie. Ei au strâns de la consătenii lor circa 200 de astfel de obiecte. Pe scurt este vorba de o frumoasă colecție de obiecte etnografice, cu o vechime de o sută, iar unele chiar și de peste două sute de ani: piese de port, îmbrăcăminte, țesături, cusături, broderii. Fiecare din ele cu un destin și trecut propriu (6).

Profesorul Gheorghe Liga din Uzdin și-a transformat propria casă într-un mic muzeu etnografic, iar datorită strădaniei energicului om de cultură din Uzdin, Vasile Barbu, în acest sat a luat ființă și un muzeu local.

Obiectele de valoare, păstrate în colecțiile personale, prin poduri și lăzile de zestre, le-am descoperit abia în ultimii câțiva ani.

Numeroase obiecte românești, din fondurile muzeelor din Vârșeț, Zrenianin, Novi Sad, Pancivoa și Belgrad nu au fost achiziționate de noi și nici la inițiativa noastră, motiv pentru care  nu ni le putem însuși. Dar, fiind românești și apraținând cândva familiilor de români din Voivodina, ne vom  referi în continuarea acestor rânduri la ele (7).

La Muzeul Etnogafic din Belgrad, românii sunt reprezentați doar, în cadrul unor colecții, printr-un număr aproape neînsemant de obiecte (8). Nici în fondul Muzeului din Pancevo nu se află un număr  mare de obiecte românești, și nici date precise cu privire la vechimea acestora. În schimb, celelalte trei muzee din Voivodina: Vârșeț, Zrenianin și Novi Sad dispun de un bogat material, îndeosebi etnogafic, colectat în mare măsură după cel de-al Doilea Război Mondial, și mai puțin în perioada interbelică. Cunoscutul om de cultură și muzeolog vârșețean Felix Milleker, a pus bazele colecției românești la Muzeul din acest oraș, iar negustorul Grübaum, s-a ocupat de înființarea Muzeului din Zrenianin, (cândva Becicherecul Mare) fiindcă cele mai vechi obiecte specifice românești ce se află în acest muzeu provin din colecția acestuia.

***

La Muzeul din Vârșeț se păstrează o colecție bogată de port popular românesc, cu piese arhaice chiar, colectate din satele de români din Banatul sârbesc: Alibunar, Satu-Nou, Toracu-Mic și Toracu-Mare, Iancov Most, Clec, Coștei, Grebenaț, Ecica, Biserica Albă, Voivodinț, Vlaicovăț, Vladimirovaț, Locve, Jamu-Mic, Mărghita, Mesici, Nicolinț, Oreșaț, Râtișor, Seleuș, Sălcița, Straja, Uzdin și Vârșeț. Este vorba de cămăși, conci, covârlaci, cătrințe, burdicuri, cununi, brâuri, ciorapi, prașchii, duruțe, mincii…, apoi covoare (chilimuri), scoarțe (ponevi), traiste…

În colecția de artă, ce se află în acest muzeu, se află lucrări ale artiștilor români din jumătatea a doua a secolului al XIX-lea, printre care lucrări semnate de: Nicolae Popoescu (9 lucrări din 1861 și o lucrare din 1868), A. Sterian (1899),  D. Bâlceanu (1916), Stelian D. Iliescu (1920), Diana Coandă și Cristian Mircioane, precum și lucrări ale pictorilor de origine română: Petru Marina, Dimitrie Ardelean, Silvia Mandreș Cinci, Ionel Ardelean, Domnica Morariu, Daniela Morariu și Gheorghiță Gătăianț.

Colecția de istorie, pe lângă alte exponate valoroase, dispune și de unele documente care se referă la trecutul societăților cultural-artistice ”Luceafărul” din Vârșeț ”Mihai Eminescu” din Straja și ”Mihai Eminescu” din Coștei (9).

Până la sfârșitul  anului 1954, Muzeul din Zrenianin a dispus de doar 54 de obiecte românești, majoritatea din textil, în timp ce în prezent dispune de 424 de obiecte: 88 de cătrânțe, 21 de ciupaguri, 6 tulbente, 12 covârlaci, 5 cununi, 9 năframe, 8 ace de păr, 6 cămăși, 6 brâuri, 4 prașchii, 6 perechi năticaci, 16”pruslucuri”, 10 chintșe, 35 de covoare (chilimuri), 14 traiste, 14 saltele de pat și de masă, 14 fețe de căpătâie, 16 perechi de poale, 25 de ștergare etc. În expoziția permanentă sunt prezentate: Soba mare din Toracu-Mic, de la sfârșitul secolului XIX, în care sunt expuse 59 de obiecte și 15 fotografii cu port caracteristic zonei, un costum femeiesc din Ecica și două costume bărbătești, unul din Toracu-Mare și altul din Toracu-Mic (10).

Muzeul Voivodinei din Novi Sad dispune, de asemenea, de un fond bogat de obiecte muzeale românești, dar foarte puține expuse în expoziția permanentă. Concret, colecțiile obiectelor românești păstrează peste 600 de piese de port și aproape tot atâtea obiecte din alte domenii de interes pentru etnologie.

Un număr mai mic dintre aceste obiecte au fost donate, iar restul cumpărate de la famiiile de români din Banatul sârbesc. În primii ani după fondarea muzeului, primele obiecte au fost colectate de Maria Ćurić, apoi de Sandor Nagi, de la Muzeul din Zrenianin, Rastko Rašajski și Milan Miloșev, custozi ai Muzeului din Vârșeț, dar și de Mirjana Ilić Maluckov, de asemenea de la Muzeul din Vârșeț. Până în anul  1955, au fost colectate 64 de obiecte. Mai târziu, de colectarea obiectelor pentru Muzeul Voivodinei, s-a ocupat Mirjana Maluckov.

Colecția portului popular numără în total 613 de piese (potrivit cartotecii din 1975). Colecția respectivă cuprinde absolut toate tipurile de port de pe teritoriul Banatului sârbesc, chiar și cele mai vechi exemplare de port bănățean, ardelean și oltean, respectiv bufean. Această colecție mai cuprinde și un număr mare de cătrințe (141), traiste și brâuri, cojoace și mincii (22), la fel mai multe covoare (chilimuri) și scoarțe (ponievi).

Celelalte colecții de obiecte românești de la Muzeul Voivodinei din Novi Sad, nu sunt chiar atât de complete, precum cea a portului popular. Există, însă, un plug de lemn, deosebit de interesant, adus din Toracu-Mic, apoi un orman (dulap) cu trei pupitre, la fel din Toracu-Mic, și zece lăzi de zestre foarte ornamentate, din care una confecționată la 1801.

Se mai păstrează la Muzeul Voivodinei din Novi Sad și obiecte din ceramică, precum și câteva colecții de clopote și tălăngi din anii 1900-1910, măști și fotografii vechi. Se cuvine a fi  mențioantă și colecția de icoane pe sticlă (35 în total), de mare vechime, donate de românii ardeleni din Iancov Most și Toracu-Mic.

Având în vedere toate cele amintite, dar îndeosebi dorința noastră de ”a cunoaște îndeaproape mărețele urme strămoșești, pentru a trăi în strânsă legătură cu ele, pentru a arăta că suntem vrednici urmași ai unor așa vestiți străbuni și, iarăși, pentru ca aceste urme să nu rămână răzlețe și uitate pe toată fața și toate unghiurile ”(11) Banatului nostru, ne-am propus înființarea unui muzeu al tuturor românilor din aceste spații, o importantă instituție culturală care ar adăposti, sub acoperișul ei întreaga bogăție spirituală a românului nostru bănățean,  și nu numai.

***

In zilele noastre ideea fondării unui Muzeu Etnografic al Românilor aparține, de fapt, Societății (Fundației) Române de Etnografie și Folclor din Voivodina, idee ce a fost argumentată, instituțiilor abilitate, în mai multe rânduri, ca  mai apoi să fie lansată în opinia publică și sprijintiă de zeci de instituții culturale precum și de sute de oameni de cultură și admiratori de seamă ai valorilor noastre spirituale (12). Drept așezământ al viitorului muzeu a fost ales un edificiu existent. Este vorba de ”Casa culturală” din Toracu-Mic, construită între anii 1937-1943, dar neterminată și neutilizată, cu o suprafață interioară de 402 m. S-a elaborat și proiectul în baza căruia, în același imobil își poate avea sediul și Fundația, unificând astfel funcțiile Muzeului – spațiul expozițional cu spațiul menit arhivei istorice și de cercetare, bibliotecii de specialitate, sălii de proiecții, cu ale încăperilor menite Coloniei aritșitlor plastici și Clubului tradițional. Funcții delimitate în mod logic astfel că ar fi putut funcționa parțial în mod independent, concomitent realizându-se întrepătrunderea indispensabilă a elmentelor înrudite. Conținuturile ar fi fost la două niveluri, iar ideea de bază a acestui proiect era ca în același timp să unifice patrimoniul cultural al românilor din această zonă și să devină un centru de dezvoltare și inițiere a unor idei creatore ale noastre și locul de interferență culturală cu popoarele apropiate (13).

Muzeul pe care-l visam ar fi reflectat bogăția și varietatea vieții omului nostru din Voivodina, dar și originalitatea lui ornamentică – uneltele și obiectele necesare cândva vieții gospodărești și interiorului locuinței, îndeletnicirilor casnice și meșteșugurilor tradiționale. Astfel, patrimoniul acestei instituții ar fi curpins:

• colecții reprezentând genurile creației populare (ceramică, textile, lemn, port popular, piatră, metal, os, icoane…),
• arhiva istorico-etnografică, fototeca, filmoteca, fonoteca, videoteca și o bibliotecă de specialitate, dar și o activitate editorială specifică (publicarea unor monografii folclorice, pliante, albume, afișe, cărți poștale cu port popular, cu obiceiuri tradiționale și arhitectură populară),
• organizarea expozițiilor tematice, în cadrul Muzeului, precum și în unele localități din țară și străintătate, realizate cu obiecte din colecția Muzeului,
• reuniuni științifice, întruniri etnografice, concursuri teoretice și

practice și spectacole de folclor autentic și tradițional.

Adiacente colecțiilor de obiecte muzeale, Arhiva istorico-etnografică, fonoteca și fototeca ”vin să sprijine studierea fenomenului de interes etnografic, cât și studierea lui comparată cu fenomenul creației populare a altor popoare.”

***

După ce proiectul fusese acceptat, Fundația a început o acțiune amplă de colectare a ”bunurilor noastre culturale”, iar paralel, în același scop, și o atotcuprinzătoare anchetă cu privire la starea culturii populare la românii din Voivodina, anchetă care presupune înregistrarea obiectivă a valorilor noastre, respectiv colectarea de date autentice despre trecutul istoric și cultural al românilor din acest spațiu, despre arhitectura lor populară, obiceiuri, credințe, practici, medicină populară, alimentația tradițională, portul popular, arta populară, folclorul literar și muzical, cronici locale, biblioteci, arhive, instituții, galerii. Rezultatele acestei anchete de o importanță deosebită pentru noi, ele devenind un bun al tuturor, util atât specialiștilor în materie, cât și tuturor acelora care sunt interesați de trecutul și prezentul nostru, au fost introduse în Banca de date a Fundației, care, ce-i drept, se află la început de drum, dar dispune de tehnica necesară și de un număr de tineri, pregătiți de specialiști pentru realizarea acestui proiect.

În cadrul Băncii de date mai funcționează și Arhiva istorico-etnografică care se bazează pe un fond bogat de înregistrări, manuscrise și imagini: benzi de magnetofon, discuri, filme, casete audio și video, fotografii, alături de o impresionantă colecție de scrieri vechi. Un rol important în acest sens îl au și cele două noi acțiuni ale Fudnației: Festivalul internațional de etno-film și film documentar și Concursul interanționalde fotogafie document pe aceeași temă (14).

Planuri mari și ambițioase care, din păcate, au fost  realizate doar  parțial. Nu s-a realizat muzeul Etnografic al Românilor, cum era planificat la început și nici Muzeul Sipritualității Românești din Voivodina, ce urma să aibă trei departamente: Istorie, Spiritualitate și Etnografie, ci doar Departamentul Etnografic, respectiv Complexul muzeal ”Casa bănățeană”, un mic și modest muzeu al satului bănățean.

Pentru acest departament, Fundația a cumpărat o casă în stil vechi tradițional bănățean, care a fost tranformată în casă muzeu, cu un spațiu expozițional permanent, care dispune de circa 200 exponate colectate din majoritatea satelor cu români din Banatul sârbesc. Ele reflectă modul de trai al românilor pe aceste meleaguri (în casă, la câmp, în viața socială) (15).

În acest context se cuvine a fi menționate ”Casa românească” înființată la Uzdin, precum și  Camerele etno înființate în localitățile Satu-Nou, Iancov Most și Nicolinț, toate cu scopul de a colecta și păstra bunurile etnografice ale românilor din Banatul sârbesc, Voivodina, Republica Serbia.

***

Elaborarea cărţii de faţă, Patrimoniul cultural al românilor din Voivodina, a început în urmă cu mai mulţi ani, cu mai multe decenii chiar, şi s-a încheiat, acum câteva zile (30 octombrie 2012). De la începutul acestor cercetări în arhive şi muzee, în biserici şi biblioteci, la familii de colecţionari ai bunurilor noastre culturale, am decis a introduce în carte, pe lângă documentele, scrisorile, memoriile, protocoalele despre românii bănăţeni, păstrate de vitregiile vremurilor în instituţiile culturale din Voivodina (arhive, biblioteci, muzee, case parohiale), documentele referitoare la vechile clădiri ce au aparţinut unor fundaţii, şi bănci sau oamenilor de seamă, români din Banatul sârbesc și documente aflate în:

• arhivele instituţiilor şi asociaţiilor româneşti din Voivodina,
• bisericile Ortodoxe Româneşti din Banatul sârbesc,
• cărţile vechi româneşti de patrimoniu din bisericile româneşti, bisericile sârbeşti şi mănăstirile sârbeşti,
• Iconostase ale bisericilor ortodoxe sârbe sculptate sau pictate de meşteri români şi picturi ale acestora păstrate la instituţii culturale voivodinene,
• biblioteci şi fonduri de cărţi româneşti,
• biblioteci săteşti şi biblioteci particulare,
• colecţionari privaţi de port popular, ţesături, cusături, bodării,
• lăzi cu zestre.

Chiar dacă intenția noastră a fost de a prezenta potențialului cititor o lucrare cât mai complexă, suntem conștienți că aceasta este una perfectibilă, pe care cercetătorii ce ne vin din urmă o vor putea completa, îmbunătăți și adăuga în ea noi informații referitoare la bunurile  culturale moştenite de la predecesorii noștri.

***

În încheiere aducem mulţumiri tuturor celor ce au sprijinit, în mod

direct sau indirect, realizarea ei. În primul rând celor ce au creat și celor ce au păstrat bunurile noastre culturale de vitregiile vremurilor.

Mulțumim: arhivelor, muzeelor, bibliotecilor, societăţiilor culturale din satele cu populație românească din Voivodina, familiilor şi persoanelor care păstrează şi cultivă creaţiile culturale româneşti,  care au facilitat reproducerea documentelor şi operelor de artă publicate în volumul de faţă. Sincere mulțumiri adresez atât colegilor mei de la Institut  care au trudit, alături de subsemnatul, la elaborarea lucrării de față: Diana Ocolişan, Alina Iorga, Camelia Bugar, Igor Ungur şi Todor Doru Ursu, cât şi următorilor colegi de breaslă, cercetători și istorici care ne-au acordat sprijinul lor cu multă generozitate: Florin Ursulescu, din Novi Sad, Adrian Negru din Alibunar, Costin Feneşan şi Ionela Mengher din Bucureşti, Radu Neag din Cluj-Napoca.

Gratitudinea autorului este adresată, în mod cu totul special, domnului Ion Dumitrel, preşedintele Consiliului Judeţan Alba, care, a apreciat că această carte poate fi importantă pentru viața socio-culturală a românilor din Banatul sârbesc, dar și pentru studierea culturii românilor în genere, și a sprijinit tipărirea ei.

Costa Roşu
Zrenianin, 25 octombrie 2012

 

NOTE ŞI TRIMITERI

1. Costa Roşu, Prezenţe culturale româneşti pe teritoriul Iugoslaviei, în Libertatea, Panciova, 27 mai, 2000, p. 12.
2. Corina Nicolescu, Muzeologie generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 8.
3. dr. Gligor Popi, Bunuri culturale care aparţin minorităţii române din Banatul sârbesc, în „Actele Simpozionului Banatul iugoslav – trecut istoric şi cultural” – „Zbornik radova Simpozijuma Jugoslovenski Banat – istorijska i kulturna prošlost”, Editura Fundaţiei, Novi Sad, 1999, p. 17-21.
4. Muzeu sătesc, „Nădejdea”, Vârşeţ, nr. 15, 31 iulie 1927, p. 6.
5. dr. Gligor Popi, Op. cit., p. 20.
6. Doina Gujbă, Muzeul etnografic al lui Maria şi Laza Petrov din Doloave, în Tradiţia, Novi Sad, nr. 5 (8), decembrie 1996, p. 7.
7. Costa Roşu, Tezaurizarea etnoculturii româneşti din Voivodina, în Apă vie, Almanahul tuturor românilor, 2001, Uniunea Fundaţia „Augusta”, Timişoara 2000, p. 273-274.
8. Sima Petrovici, Muzeul Etnografic din Belgrad – Instituţie de prestigiu din Belgrad, în Tradiţia, Novi Sad, nr. 6 (9), aprilie 1997, p. 6-7.
9. Anica Medaković, Narodni muzej u Vršcu – čuvar tradicionalne baštine Rumuna u Banatu, în „Actele Simpozionului Banatul iugoslav – trecut istoric şi cultural” – „Zbornik radova Simpozijuma Jugoslovenski Banat – kulturna i istorijska prošlost”, Editura Fundaţiei, Novi Sad, 2000, p. 99-102.
10. Elena Petrov, Expoziţia permanentă a Muzeului din Zrenianin, Material etnografic românesc, în Tradiţia, Novi Sad, nr. 9-10 (12-13), iulie 1998, p. 10.
11. Ioan Opriş, Ocrotirea patrimoniului cultural, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986, p. 99.
12. dr. Gligor Popi, Muzeul Etnografic al Românilor din Iugoslavia, în Curierul românesc, Bucureşti, nr. 10-11, 1999, p. 31.
13. Kosta Rošu, Etnografski Muzej Rumuna iz Jugoslavije, în Ogledalo/Oglinda, Sečanj, Jesen 1999, p. 13.
14. Nicu Ciobanu, Fundaţia, doar Fundaţia, în Libertatea, Panciova, 2 octombrie, 1999, p. 9.
15. Ana Pandžić, Perspectivele Complexului Etnografic din Torac, în Actele Simpozionului VII, Editura Fundaţiei, Novi Sad, 2005, p. 119-122.

 

BIBLIOGRAFIE

1. Kulturno-prosvetni komunikator, nr. 17/1990, martie, Novi Sad.
2. Mirjana Ilić, Rumunski etnološki materijal u zbirkama vojvođanskih muzeja, Rad vojvođanskih muzeja, br. 5, Novi Sad, 1956.
3. Mirjana Maluckov, Rumuni u Banatu, Ekološka monografija, Vojvođanski muzej, Novi Sad, 1973.
4. Mirjana Maluckov, Narodna nošnja Rumuna u jugoslovenskom Banatu, Vojvođanski muzej, Novi Sad, 1985.
5. Ionela Mengher, Muzeul – loc de afirmare a ideii de identitate naţională la românii din Banatul iugoslav, în „Actele Simpozionului Banatul iugoslav – trecut cultural şi istoric”, Editura Fundaţiei, Novi Sad, 1999, p. 225-230.
6. Srećko Mileker, Vožd kroz zbirku starina Gradskog muzeja u Vršcu, Vršac, 1939.
7. Miodrag Miloş, Obiecte legate de viaţa românilor în muzeele bănăţene, în Calendarul popular 1972, Ed. Libertatea, Panciova, 1971, p. 114.
8. Kosta Mitrović, Pod kulom vršačkom, Novi Sad, 1969.
9. dr. Virgiliu Radulian, Promovarea valorilor spirituale, în Libertatea, Panciova, 12 mai 2001, p. 12.
10. Costa Roşu, La iniţiativa Societăţii Române de Etnografie şi Folclor din Voivodina, Muzeul Etnografic al Românilor din Iugoslavia, în Tradiţia, Novi Sad, nr. 11-12 (14-15), ianuarie 1999, p. 4.
11. Romulus Seişanu, Principiul naţionalităţilor, Originile, evoluţia şi elementele constitutive ale naţionalităţilor, Editura Albatros, Bucureşti, 1996.