În prezentul capitol nu ne-am propus a scrie o istorie a românilor din Banatul Sârbesc. Ar fi trebuit atunci să urmărim istoria lor din zorile mileniilor trecute, să aducem la rampă cercetările arheologice etc.
Preocuparea noastră cantonată în domeniul etnologiei a avut ca scop cunoașterea vieții românilor începând cu secolul al XVIII-lea și până azi. Dar nici despre această istorie recentă nu avem prea multe informații deoarece nici la biserici nu au existat registre ale născuților, botezaților și morților până în anul 1779 când acestea au devenit obligatorii.
În septembrie 2004 un grup de cercetători români format din Dr. Georgeta Stoica (director general la Muzeul Satului din București), Ligia Fulga (directoarea Muzeului Etnografic din Brașov), dr. Otilia Hedeșan (de la Universitatea de Vest din Timișoara), dr. Maria Bâtcă (de la Institutul de Etnografie și Folclor din București), Vlad Bâtcă regizor de film, dr. Viorel Popescu (director Muzeului Satului Bănățean din Timișoara) acum trecut în lumea umbrelor, Aristida Gogolan (cercetătoare cu mare experiență etnografică, din Timișoara), dr. Iulia Mărgărit (lingvist, Facultatea de Filologie a Universității din București), dr. Ion Cherciu (cercetător la Institutul de Etnografie și Folclor din București) și subsemnatul, am efectuat cercetări pluri și multidisciplinare în câteva așezări rurale românești sau cu populație mixtă româno-sârbă din Voivodina, Serbia: Toracu Mare, Toracu Mic, Iancov Most, Uzdin, Coștei, Grebenaț, Nicolinț, Ovcea, Petrovasâla și Satu Nou.
Am ținut cont desigur de cercetările anterioare, edite, efectuate de alți cercetători români sau sârbi și am plecat în teren cu câteva convingeri de ordin general:
- ”Cercetarea anumitor reprezentări existente în creația artistică a românilor și sârbilor din Banatul sârbesc pot releva pe de o parte un limbaj artistic asemănător – să zicem reprezentări florale pe piesele textile de interior și port popular – iar pe de altă parte o abordare proprie la fiecare din aceste etnii a acestor reprezentări, fapt ce induce ideea unui dialog cultural, dar și pe cea a teritoriului comun pe care a crescut și s-a dezvoltat cultura celor două etnii. Pe de altă parte, cercetarea rămâne nesemnificativă dacă nu este continuată, în același fel și potrivit aceleiași gramatici în spațiul românesc al Banatului, întrucât pe ambele părți ale graniței cele două populații au conviețuit în condiții istorice și social-economice identice, alături de alte minorități, germani, slovaci, cehi, maghiari etc. Iar traficul cultural s-a manifestat deopotrivă între ele și între ele și ceilalți”
- [1].
- ”Ființa umană diversă din punct de vedere etnic, social, religios și cultural, nu poate fi definită în funcție de un singur criteriu al identității. Individul, ca atare, nu poate fi rupt de contextul istoric, social, economic și cultural în care s-a născut, a trăit și s-a format, cu alte cuvinte nu trebuie desprins de trecutul lui, de comunitatea căreia îi aparține și care l-a modelat după anumite tipare de gândire și comportament, după reguli care-i sunt proprii. Așadar, el asimilează tradițiile mediului în care trăiește și acestea constituie mijloacele, sistemele referențiale prin care identitatea individului se poate stabili și afirma”[2].
Mai știam apoi că la ora actuală în Serbia trăiesc mulți români dar care potrivit oficialităților sunt încadrați etnic în două mari comunități de referință:
- În Banatul Sârbesc (sau altfel spus în Voivodina), adică la nord de Dunăre mai sunt potrivit cifrelor oficiale circa 30.000 români, fiind majoritari în 17 așezări rurale;
- O bună parte din români trăiesc în mediul urban și care, evident, ies din unghiul preocupărilor etnografice;
- În Timoc ”trăiesc după recesământul din 2002 peste 45.000 români și valahi, deci cu 50% mai mulți în mod oficial decât în Voivodina. Chiar analiști sârbi spun însă că este vorba de 10 ori mai mulți în realitate. Din județele Branicevo, Bor, Pomoravlie și Zaiecar deținem o listă cu 150 de localități populate aproape exclusiv cu români. Acești români numiți timoceni nu au dreptul nici măcar la un cuvânt în limba lor în școli, biserici sau presă”[3].
- În sate trăiesc oameni bătrâni și știutori de multe ale vieții așa cum l-am cunoscut pe Pavel Dancu, născut în 1916 și care la Toracu Mic, pe Str. I. B. Tito, nr. 15, este o veritabilă enciclopedie etnografică.
- Au fost mulți români care s-au ocupat de această problemă (vezi Bibliografia) dar între ei trebuie să-l cităm în primul rând pe G. Vâlsan. Cercetările sale aprofundate dar și relatările pline de miez științific, îmbrăcate într-o sublimă mantie de limbă românească, au fost rememorate într-o conferință ținută la București în anul 1928 și unde ilustrul om de știință spune că ”185 de sate curat românești și 79 sate de populație românească amestecată cu sârbi se află numai în colțul dintre Morava-Timoc și Dunăre”[4], printre care Slatina, Vratno (unde românii aveau și o mănăstire), Degeratu (devenit apoi Davidovac), Bârloaga (devenit Mulitinovac), Vidra (Vidrovac), Sârbovlas (Sârbovo), Malainița; pe o hartă austriacă din 1723 se află toponime precum: Știrbiți, Vâscul, Deli Ion, Văile Severinești, Costești, Podișor, Casa Verde, Pârâul Alb și sate: Oriștioara, Costești, Vlașca; pe o altă hartă (din anul 1769) sunt denumirile: Bătuta, Vlășețu, Vlașchița, Vâltura; pe o hartă din 1799, denumirile: Cotu Timok, Gura Sârgun, Vlașchidol, Bătuta, Drestie, Stâna Cestuga, Reseștuga.
În Timoc cuvântul vlah este sinonim cu păstor și nu întâmplător. Ocupația de bază a românilor timoceni era creșterea animalelor. Satele erau în vale iar locurile de pășunat sus pe munte. La munte erau sălașele unde pădurarii și păstorii stăteau pe timp de vară[5]: ”tinerii stau la sălaș și se coboară în sat numai la svecină” <veselie>; ”la noi cântă cocoșul mai mult pe deal decât pe vale”; ”cu adevărat, aci pe înălțimi s-a mutat viața satului mai ales în lunile de vară.”
”În trecut fenomenul avea o amploare mult mai mare căci despre multe sate ți se spune că numai de la o vreme s-au adunat lângă râu”[6].
Acolo pe dealuri, pe locurile netede cu pășuni, în curături, stau: ”o casă, două, trei, uneori până la 12, depărtate între ele, unite prin drumuri înguste”[7].
La Vratna era o mănăstire ortodoxă română cu doi călugări. În ea erau destule cărți românești de cult.
În concluzie, G. Vâlsan a surprins, cum nimeni n-o putea face mai bine, realitățile din Timoc în epoca interbelică:
- ”satul are o formă dublă: o parte din care sunt adunate pe vale, dar populația cea numeroasă se află răspândită la sălașe, pe înălțimi”[8];
- ”Dunărea a fost în trecut mai curând o axă națională românească, cum e și lanțul carpatic iar nu un hotar”;
- ”cine a locuit în partea de nord a trebuit să locuiască și partea de sud”;
- ”cei mai mulți români din Serbia <a se înțelege din Timoc> sunt numiți ungureni”;
- alții sunt numiți țerani ”spre a arăta asemănarea cu locuitorii din Țară”;
- sârbii veniți în Craina au venit din sud ca și macedonenii;
- în Craina țiganii ”de care nimeni nu s-a îngrijit să-i deznaționalizeze vorbesc însă și azi românește”;
- românii locuiau, deci, până la Niš;
- ”vechile mănăstiri din Craina și Țârna Reca au fost zidite de domni români”[9].
După ce am văzut câteva din ideile marelui învățat George Vâslan asupra așezărilor rurale românești din Timoc ne vom preocupa în cele ce urmează de etnografia satelor din Banatul Sârbesc.
Cercetătoarea Mirijana Maluckov, poate cea mai bună cunoscătoare a realităților din satele românești din Serbia, remarca faptul că românii din aceste sate erau acolo de la începuturile fondării fiecărei așezări iar alții au venit sau au fost aduși în calitate de coloniști în secolul al XVIII-lea. Se poate vorbi, deci, de trei mari grupuri de români: bănățeni, ardeleni și olteni, de care ”ne sont pas groupés dan des territoires isolés, mais bien au contraire, leurs colonies étant dispersées et mȇlées dans tout le Banat central et méridional, ce qui dépend de l´époque et des conditions de leur immigration. Dans le plaine on peut remarquer plusieurrs communes aves de habitants provenant de la partie roumaine du Banat et colonisé au cours du XVIIIe et les premières décennies du XIXe siècles.
Ces Roumains colonisés sont connus sous le nom de ”fratoutzi”. Il faut distinguer les Roumains de la plaine de ceux habitant les collines de Vršac et ses alentours, qu´on considère habituellemnet comme les plus anciens de la région. Il y a des Transylvaniens dans le Banat central et mériodinal aussi. En tout cas il faut mettre à part les Crichaniens de Mali Torak. Le notion du nom Transylvaniens est assez vaste et elle comprend les Roumains originaires de la région limitrophe au nord et au nord-est du Banat, pris dans son entité (les deux parties yougoslave et roumaine). Les données sur les régions autochtones des gropes transylvaniens ne sont pas suffisamment dignes de foi pour qu´on puisse constater avec certitude leur provenance. Le fait est que ceux-ci se distinguent diamètralemment, selon le type de costume, les qualités du langage, moeurs et autres éléments de culture matérielle et spirituelle, des habitans du Banat proprement dit. On considère comme olténiennes les localités de Lokve, Straža et Novo Selo. On admet cependant que les Olténiens sont venus dans cette région en migrations par étapes et qu´il soient descendents des Olténiens venus dans le Banat le sens le plus large du mot en plusieurs immigrations. Dans toutes les trois localités mentionnées dan le Banat yougoslave, les Olténiens sont venus, d´après ce qu´il parait, vers le milieu et dans le seconde moitié du XVIIIe siècle.
Le division des Roumains dans le Banat yougoslave en Banatois, Transylvaniens et Olténiens ne peut ȇtre considérée comme exclusive, évidemment. Comme localité olténienne au transylvanienne on doit comprendre celle, dans laquelle la majorité de l´un ou de l´autre groupement éthnique l´emporte. Si dans le mȇme localité il y avait plusieurs courants de migration, provenant des différentes régions, c´est grâce au phénomène d´ègalisation dans l´intérieur mȇme de chacune des localités que les groupes compacts se sont formés, possédant des qualités uniformes”[10].
În secolul al XVIII-lea, în ceea ce privește așezările, putem vorbi de o veritabilă revoluție. Colonizările masive cu coloniști aduși sau veniți nu numai din Imperiul Habsburgic ci și din Europa de vest, cu oameni de naționalități atât de diferite au transformat Banatul într-un mozaic etnic unic în felul său. Atât în Banatul Românesc cât și în Banatul Sârbesc de azi putem constata urmările acelor mari soluții demografice în scopul sporirii numărului de contribuabili pentru Curtea de la Viena. Momentul a coincis cu intensificarea exploatării fanariote în Țara Românească. Consecința a fost că ”grupuri” succesive de români din Oltenia (îndeosebi din satele mehedințene), fugind de fiscalitatea apăsătoare a regimului fanariot, au trecut – mai cu seamă după pacea de la Belgrad (1739) – în Banat, unde s-au așezat mai ales în satele din Almăj, de pe Clisura Dunării, din ținutul Sascăi și de pe cursul inferior al Cernei. Românii bănățeni i-au numit ”țărani”[11] (adică din Țară – Țara Românească) sau ”bufeni”, fiind numiți la rândul lor ”frătuți”… În 1772 autoritățile miniere din Banat au elaborat chiar un plan de expulzare a ”țăranilor” de la oficiile miniere Dognecea și Sasca (vezi Arhivele Statului Timișoara, fond Direcția Minieră Bănățeană, nr. 7/1772, f. 13), dar au fost nevoite până la urmă să renunțe, constatând că ”acești oameni au lucrat tot timpul în minerit, de la venirea lor din Țara Românească, și sunt cei mai buni lucrători”[12].
Între Tisa și Dunăre, prin lucrările hidrotehnice de secare a mlaștinilor efectuate sub conducerea olandezului Maximilian Fremaut, s-au obținut terenuri bune de agricultură care au dus la prosperitatea așezărilor prin familii numeroase venite de la mari depărtări.
În anul 1772 vine în Banat în calitate de guvernator generalul Francisc Mercy care aflase că Banatul are ”puține sate și ținuturi locuite”. Această situație i-a stârnit preocuparea de a înființa noi așezări și de a spori numărul locuitorilor din satele existente, printre care Biserica Albă din Districtul Palanca Nouă (unde a colonizat șvabi), Mercydorf – azi Carani – (populat cu italieni), Becicherecul Mare (unde a adus spanioli din Biscaya și de aceea prima denumire a localității a fost Barcelona Nouă).
Despre aceste realităţi scrierile lui Francesco Griselini ne stau mărturie:
„Trebuie să reunesc acum, privit dintr-un singur punct de vedere, tot ce a realizat acest mare bărbat până la 1733, în răstimpul scurt de 11 ani.
El puse sub ordinele Comandamentului General Bănăţean şi o parte din cuceririle făcute în Serbia. Pentru a instaura în ambele ţinuturi o administraţie camerală bună, Mercy împărţi Serbia în trei districte, iar Banatul în 12 districte. Banatul avea următoarele districte: Timişoara, Becicherecul Mare, Cenad sau Sânnicolau, Ciacova, Lugoj, Vârşeţ, Lipova, Făget, Caransebeş, Orşova sau Mehadia, Panciova şi Palanca Nouă; în Serbia erau districtele Semendria, Golumbac şi Negotin. Ținutul Belgradului depindea încă de comandamentul acestei cetăţi.
În fruntea fiecărui district stătea un administrator, care-şi avea reşedinţa în localitatea principală. Potrivit cu subîmpărţirea teritoriului, în fiecare localitate ori sat mai mare fu rânduit un subadministrator, după cum în fruntea fiecărui sat era un cnez sau primar, iar peste un anumit
număr de sate câte un obercnez. Fiecare administrator îşi avea cancelaria proprie, cu personal suficient; în faţa acestora se justificau autorităţile subalterne sus-amintite, după cum administratorii dădeau la rândul lor socoteală în faţa Comandamentului General. Totul – încasarea dărilor împărăteşti, administraţia judiciară, siguranţa ţării şi bunăstarea populaţiei, cu un cuvânt, toate problemele de stat, economice şi juridice, depindeau de oficiile administrative. La transmiterea ordinelor, însărcinărilor, precum şi a oricărui fel de corespondenţă de la un oficiu la altul ori – dacă era cazul către persoane particulare, erau folosiţi husari şi haiduci (slujitori înarmaţi – n.n.).
Din lipsă de oameni care să fi cunoscut limbile vorbite în Banat, uneori fu nevoie ca două sau chiar trei districte să fie încredinţate unui singur om, fie român, fie sârb. Dintr-un monument în marmură de la Lugoj, din anul 1726, reiese că un anumit loan Racz, născut la Mehadia, a fost simultan administrator al districtelor Lugoj, Lipova şi Caransebes. Oricum însă, Banatul fusese împărţit încă mai înainte în mai multe districte. Aceste districte sunt trecute cu exactitate în harta topografică a Banatului întocmită din ordinul generalului Mercy şi editată la Viena in 1728.
Din această hartă rezultă că, dacă această provincie întinsă avea, pe de o parte, puţine sate şi ţinuturi locuite, Mercy se ingrijise, pe de altă parte, să ridice sate noi şi să sporească numărul locuitorilor în cele vechi, aducând colonişti germani, italieni şi spanioli.
Astfel de sate noi erau: Biserica Albă în districtul Palanca Nouă, unde se găseau în acelaşi timp sediile administratorului şi ale colonelului unui regiment iliric răspândit prin ţinutul dimprejur; apoi Sânpetru, Zădărlac, Besenova Nouă, Peciul Nou, Deta, Kudrić, Pișchia şi Guttenbrunn <Zabrani>, colonizate cu suabi şi alţi locuitori din Imperiu. Mercydorf <Carani> îşi primi numele de la ctitor şi fu populat cu italieni. La Aradul Nou, pe Mureş, şi la Giarmata fură colonizaţi mulţi germani, dar în aşa fel, încât să locuiască separat de români. La Becicherecul Mare, Mercy aduse spanioli din Biscaya, care numiră localitatea Barcelona Nouă. Această denumire se pierdu însă curând deoarece aceşti străini putură suporta mai greu decât sârbii localnici aerul viciat de emanaţiile dăunătoare ale mlaştinilor din apropiere, murind aproape cu toţii.
Toate acestea au fost însă prea puţine marele şi grandiosul plan al lui Mercy. Cu ajutorul populaţiei, Mercy voia să extindă practicarea agriculturii şi să determine înflorirea unor noi ramuri ale acesteia, care, chiar dacă n-ar fi adus ţării vreun venit mai mare, i-ar fi asigurat unul cel puţin egal celui obţinut din belșugul turmelor de vite. Aceasta ar fi stimulat în mod firesc şi meșteșugurile, dar nu numai pentru acoperirea necesităţilor, ci şi pentru bunăstare şi lux, pentru a pune Banatul în stăpânirea unor astfel de articole industriale care să-i permită întreţinerea unui comerţ activ cu străinătatea, excluzându-se pe cât posibil comerţul pasiv. Acestea erau intenţiile lui Mercy”[13].
În jurul anilor 1780-1796 ,,are loc în Banat aducerea la linie sau „regularea” comunelor de către autorităţi. Vechile vetre de aşezare autohtone erau mult mai răsfirate, cu mari spaţii libere (grădini, livezi etc.), între locuinţe, posibilitatea sustragerii de la plata dărilor era mai mare, pericolul unor mişcări sociale aşişderea; agricultura de piaţă cerea cât mai mult pământ cultivat. Ca urmare autorităţile cer şi obligă comunităţile săteşti să-şi restrângă aria vetrei, să reconstruiască casele pe străzi drepte, în unghi, supravegherea de tip poliţienesc sau împotriva incendiilor flind mai uşor de asigurat.
Procesul s-a desfăşurat în câteva decenii şi toponimele din hotarul satelor bănăţene păstrează încă urmele vechilor vetre. Schimbarea vetrei şi mai ales a condiţiilor de locuire, în sate de tip geometric, cu locuinţe construite atât în stil cât şi cu materiale tradiţionale (lemnul şi pământul bătut), dar şi în tehnici şi materiale noi (cărămida în special), au marcat şi mentalul colectiv şi individual al locuitorilor”[14].
Toracu Mic, adică „satul nostru a fost tras la linie, pe uliţele actuale, în anul 1845, dată la care toţi locuitorii au venit de pe un alt loc aflat la o depărtare de circa 2 km. de vatra de azi a satului”[15].
Au fost şi alte motive de strămutare sau comasare a unor sate. Râul Timiş curge la 2-3 km de vatra vechiului sat Padina. Apa de băut se scotea din fântânile adânci de circa 60 m. Oamenii săpau fântâni dar ele adesea se afla pe una din dunele de nisip stabilizate. De aceea, la 15 august 1795, satul s-a mutat lângă Uzdin. Despre situaţia satului de colonizare din Banat în secolul al XIX-lea aflăm lucruri interesante din mărturia francezului L. Hecht, care în 1870 scrie: „Satul are forma unui dreptunghi alungit, traversat de patru până la şase străzi largi plantate cu salcâmi pe margini, străzi ce se întretaie în unghi drept. În centru satului biserica cu casa parohială şi şcoala; nu departe se află unul sau două hanuri, brutăria, şi magazinul în care se află cele mai folosite obiecte; depărtarea de oraşe, dificultatea de a le aduce, le face indispensabile. Multe colonii păstrează, la încrucişarea celor două axe principale, un loc unde, altădată, era clopotul care regla milităreşte viaţa şi ocupaţiile coloniei. La intrarea satului, strada principală este mărginită de două mori acţionate de cai, în care fiecare locuitor are dreptul, plătind în avans un preţ mediu, să-şi macine grânele. Perpendicular pe stradă se ridică clădirile simple sau complexe, ale căror pereţi sunt construiţi din pământ sau cărămizi arse; acestea au în general doar parter; precedate de o galerie acoperită ce dă spre curte, ele nu au decât două sau trei camere de locuit. Totul este bineînţeles curat, foarte bine întreţinut şi indică o mare curăţenie. Sub acelaşi acoperiş sunt aşezate grajdurile; uneori în fundul curţii se află un hambar pentru păstrarea recoltelor. În jurul fiecărui sat se întind cât vezi cu ochii câmpurile cu cereale a căror fertilitate atât de bine cunoscută a salvat de la foamete Europa occidentală“[16].
Pentru secolul al XVIII-lea dar şi pentru cele ce au urmat, din punct de vedere etnologic, o importanţă foarte mare – alături de satele compacte, aliniate au avut-o sălaşele, numite în unele sate odăi”[17].
Sălaşele din Voivodina nu se deosebesc cu nimic de sălaşele din Banatul Românesc de Câmpie, Câmpia Crişurilor, Câmpia de vest a României, Pusta Ungariei. Între Tisa (ce curge de la nord la sud), Munții Apuseni şi Munţii Zarandului se întinde cu spațiu neted care in decursul istoriei a cunoscut situaţii etnologice deosebite.
Nimic din ceea ce vedem azi ca peisaj natural sau peisaj antropic n-a existat înainte de secolul XVIII. Doar pământul. Aici era o imensă împărăţie de ape în derivă, de smârcuri, păduri de sălcii, grinduri, dune mişcătoare de nisip, bălţi şi rnlaştini sălbatice de neimaginat stăpânite ici şi colo de stoluri imense de păsări, de peşti, de şerpi şi atâtea orătănii.
Era o natură virgină pe care omul n-o stăpânea şi nici nu încerca să o stăpânească. Holumburile, gomilele, dunele de nisip, deluşoarele (şi atâtea alte denumiri ce aveau aceste movile de pământ, între care nu lipseau zeci de tumuli neolitici) erau locuite sezonier sau ocazional de oamenii cu turmele de porci, oi, bovine şi cabaline. Dumeagurile își făceau cu greutate loc în imensitatea stufărişului. Numai după marile desecări, canalizări şi îndiguiri proiectate de coroana imperială de la Viena (dar executate practic de români, unguri sau sârbi) în folosul ei, în folosul noilor colonişti germani aduşi aici şi mai la urmă in folosul vechilor băştinaşi au dus în cele din urmă la trama de drumuri, mai apoi modernizate pe care azi le utilizăm în lungul şi in latul frontierelor celor trei etnii vecine.
Unele aşezări străvechi au dispărut prin pustiiri tătăreşti, turceşti etc. Altele au fost distruse prin prădări şi foc de lotri, haiduci şi alţii. Au apărut sate pe locul altora şi au rămas doar sumare urme arheologice.
Apoi în secolul XVIII au venit marile colonizări germane. Sate din zona de deal a Țării Crişurilor sau din Banatul Românesc au populat noile suprafeţe scoase de sub ape din Banatul Sârbesc. În locul lor n-a rămas nimeni sau au rămas puţini locuitori în prediile părăsite. În alte locuri (precum la Săcălaz, în Banat) au plecat românii şi au venit şvabii.
În Banatul Sârbesc sunt puţine referinţe care să vorbească de cei „de când lumea”.
Indiferent că erau sârbi, români, unguri sau şvabi, toţi aveau propriile sălaşe apărute fără nicio aprobare a cuiva. Unde au găsit locuri prielnice, ferite de ape, cu posibilitate de exploatare economică pentru vieţuire, oamenii s-au stabilit, au defrişat sau incendiat locul, au lucrat pământul, au crescut vite, au pescuit sau exploatat ceea ce locul dimprejur oferea (lemn, stuf, iarbă etc.). În România sălaşele au dăinuit până în primele decenii de după sfârşitul războiului al doilea mondial. Prin cooperativizarea agriculturii practic sălaşele au dispărut. Doar ici şi colo se mai văd pâlcuri de sălaşuri (adică vechile umbrare de merez pentru vite). În rest totul a fost distrus. În Ungaria situaţia a fost asemănătoare. Sălaşele n-au fost distruse rapid ca în România, dar au fost condamnate la pieire prin neracordarea la curent electric, prin lipsa căilor modernizate de acces. În Serbia însă, unde colhozul n-a luat proporţiile din România sau Ungaria, sălaşele se păstrează până azi cu întregul lor inventar de construcţii: casă, grajduri, coteţe, colne de fân, cotărci de porumb, fântână cu cumpănă etc.
Mergând pe drumul de la Zrenjanin la Novi Sad, în stânga şi în dreapta (mai ales de la Klec încolo) se văd aceste sălaşe situate cam la 5-10 km unul de altul.
Sunt locuite şi azi. Clăi multe de fân şi paie fac dovada că una din principalele ocupaţii ale locuitorilor era şi este creşterea animalelor.
Reîntorcându-ne la problematica aşezărilor rurale, vom sublinia că din punct de vedere geografic satele româneşti din Serbia pot fi grupate în câteva categorii:
- de pustă din zona joasă străbătută de râurile Timiş, Bega, Tisa: Glogoni, Zitişte, Toracu Mare, Toracu Mic, Ecica şi Uzdin;
- sate de codruri, în jurul Vârşeţulu: Coştei, Mesici, Iablanka;
- sate din zona dunelor de nisip: Seleuş,Petrovasâla, Alibunar, Nicolinţ, Deliblata.
„Satele cu populaţia românească din Banatul Sârbesc nu se deosebesc prea mult de alte sate din Banat şi de pe plan mai larg din Voivodina şi Serbia”[18].
Toate aceste sate au uliţe largi numite socacuri proiectate de Curtea de la Viena, cu drumuri pietruite, mărginite de şanţuri adânci. Pe lângă gospodării, mai ales în perioada interbelică, s-au modernizat vechile poteci prin apariția unor trotuare „de ţâglă” <=cărămidă> late aproximativ l-l,5 m. Numărul străzilor este diferit de la un sat la altul dar lărgimea lor este în general aceeaşi. Au fost proiectate şi realizate în fapt, perpendicular una faţă de alta. Doar în unele sate, mai ales în secolul al XIX-lea, la periferie şi în locurile accidentate ori cu mlaştini au apărut şi străzi oblice sau în linie sinuoasă. În cadrul unui sat, însă, nu toate străzile au aceeaşi lărgime. Spre exemplu, în Satu Nou străzile „Socacul ăl larg”, „Socacil cu cărunt” (de la periferie unde locuiau oamenii mai săraci), „Proletarska socac”, „Drumul ăl mare”, „Socacul lui Buta” aveau lărgimi diferite. În Coștei un socac are aproape 2 km. lungime dar există şi alte cinci mai scurte.
În Uzdin sunt şapte socacuri şi trei spiţuri (sau „socac mic”) care se află la marginea aşezării. „Înainte vreme bogaţii stăteau la margine şi săracii aici în sat. Bogaţii aveau mulţi păstori, care mai apoi au devenit paori <=agricultori>”[19]. Spaţiul construit între patru socacuri se cheamă ceosac. Aşezarea are părţi cu denumiri diferite: „Cioaca”, „Bara Mare”, „Ostru”, „Cartizu”, „Şireghea”, „Josefinu” etc.
Fiecare gospodărie stă la rând cu cea din vecinătate, adică „la linie”, pe plaţul propriu, egal cu a vecinului. Plaţurile stabilite iniţial s-au respectat cu timpul aşa încât foarte rare au fost cazurile în care ele au fost modificate prin diviziunea locului în două plaţuri mai mici ca să rezulte două gospodării separate.
Iniţial toate casele au fost construite perpendicular pe stradă lăsând într-o parte loc pentru ocol. Grajdurile şi celelalte construcţii anexe au fost construite în continuarea casei până la grădina de legume. Ulterior planul gospodăriei a fost modificat, casa devenind paralelă cu strada, sau „în cot”, cu spaţiu diferit în spatele casei sau în partea a doua a ocolului numit arie sau avlie. Era un spaţiu separat unde se află cocina de porci, „coteţul de hoară” <păsări>, ămbarul <=pătulul>, jirezile de păioase ori căpiţele de fân.
Gospodăria este oglinda ocupaţiilor tradiţionale a românilor din Banatul sârbesc.
Venind în Banat la sfârşitul anului 1722 “generalul Mercy „cercă pământele Banatului, carele de toate productele bun îl află. Vrând a rădica fabrică de-a face postavuri, el adusă sămânţă de dudi, iagozi negii; şi crescură, ci nu să folosea. Îi înpărţi aici la Verşeţi, la Beseărica Albă, cu poruncă cine i-ar strica, să se spânzure. Şi rădicându-să, deăte la Lipova şi Gutenbrun. Adusă la Timişoara meisteri de tot falul de-a face hartie şi postav. Apoi socoti de industria Banatului, ca pomi a oltui, a-i culivi, că erau poamele pădureăţe sălbatece. El Cetatea Timişorii o lărgi mult în afară; Fabricu îl umplu de oameni, meisteri. Apoi pusă gândul că-s atâtea munţi cu păduri pră graniţa Ardealului, mulţime de geămne, lăcaşe fearălor sălbatece, care leămne s-ar putea la ceva întrebuinţa, însă adusu, trasu e greu depărtat. Aşadar au luat apa de la Făget, făcând Begheiu drept cătră Timişoara în doă, pră unul de-a aduce leămne mari, de case, pre altul, de foc. Pră Begheiu, de la Timişoara în jos, grâu, orzu ş.a. de-a duce la Dunăre şi în Hirvaţia”[20].
Cerealele urmau a f1 în principal bogăţia Banatului. Pentru a creşte producţia cerealieră Mercy „chemă în Banat agricultori experimentati şi meseriaşi iscusiţi, mai ales italieni, pe care îi sprijini cu generozitate. Agricultorilor li se repartizară gospodării în jur de Mercydorf, Ghiroda
şi Giarmata, în ţinutul Timişoarei, la Deta, în împrejurimile Vârşeţului şi ale Bisericii Albe. Mai întâi se cercetă natura şi aşezarea pământului, după care probele în stil mare confirmară că această climă dă aici mai mult, dincolo mai puţin din toate produsele care rodesc în cele mai fer-tile regiuni. Cel mai mult erau căutate scumpia şi robia. Se ştie ce folositoare sunt asemenea plante pentru boiangerii şi ce articole importante reprezintă ele pentru comerţul Țărilor de Jos şi al Lombardiei. S-a constat că aceste plante cresc sălbatic, cea dintâi la şes, cea de-a doua în munţii Banatului. S-a constat, de asemenea, că pot fi cultivate la nesfârşit şi că folosul aşteptat de pe urma lor este pe potriva celui obţinut de ţările amintite. O încercare asemănătoare se făcu şi cu napii, pentru a obţine ulei din seminţe plantei. Dacă este rafinat, acest ulei poate fi folosit în locul untdelemnului, în stare brută putând servi în lânării, săpunării, la iluminat şi în alte scopuri economice, aşa cum se face în unele provincii ale imperiului, în Anglia, Franţa, Olanda şi în Lombardia. Localnicilor li se arăta o metodă mai avantajoasă de cultivare a diferitelor soiuri de cereale. În districtele Vârşeţ şi Lugoj fură învăţaţi să-şi cultive via mai iscusit şi să prepare vinul mai bine. Prin plantarea pomilor fructiferi în diferite locuri, localnicilor li se dădu de înţeles că pot să deprindă şi singuri înmulţirea, altoirea şi înnobilarea unor astfel de pomi”[21].
În veacul al XVIII-lea pe piaţă europeană cererea de fibre textile era din ce în ce mai mare. Pe lângă cultivarea pe scară largă a cânepii sa încurajat peste tot creşterea viermilor de mătase, spre a evita importurile de mătăsuri din Asia. „Cultura viermilor de mătase reprezenta un obiectiv principal. Primele încercări se făcură cu duzii albi, într-o mare porţiune de teren de lângă Beghei, în afara Palăncii Mari. Chiar de la început se văzu însă că era prea puţin de sperat şi de aceea se renunţă la întreaga plantaţie, fără a o mai altoi. În schimb se făcură plantaţii mai mari la Vârşeţ, Biserica Albă şi în mai multe localităţi din aceste două districte; de asemenea, la Deta, în districtul Ciacovei, la Guttenbrunn (azi Zăbrani), nu departe de Lipova, într-un cuvânt, pretutindeni unde se găsea pământ uscat şi afânat, la mică depărtare de capitală. Mercy socoti de cuviinţă să introducă pedeapsa cu moartea pentru cei ce vătămau duzii. Într-adevăr, ea şi fu aplicată, chiar la faţa locului, în două sau trei cazuri, celor prinşi asupra faptului. Toţi administratorii, sub administratorii şi juzii săteşti trebuiau să vegheze cu cea mai mare grijă şi scrupulozitate asupra acestor plantaţii. Măsurile luate erau însă pretutindeni însufleţite de supravegherea şi prezenţa iniţiatorului lor. E1 era asemenea lui Q. Cincinnatus, consulul cel mai demn de stimă al Romei – aşa cum îl zugrăvesc Plinius şi Columella -, cel ce îşi încununase paşnicul plug cu laurii câştigaţi pentru patrie”.
„…în părţile unde fuseseră plantaţi primii duzi, se ridică, sub îndrumarea abatelui Rossi din Mantova, o clădire în care se amenajară încăperi pentru creşterea viermilor de mătase, cuptoare pentru obţinerea mătăsii, maşini pentru depănarea şi adunarea firelor pe mosor, războaie de ţesut care să prelucreze mătasea atât în ţesături netede cât şi în ţesături fasonate şi complexe. <„În prezent, scrie Griselini în 177, această clădire este folosită în scopuri militare. Cel ce a adus pe ascuns prima roată de tors de la Udine, în Friulul veneţian, trăieşte încă la Arad”>. Primele articole furnizate de această fabrică fură sfinţite şi folosite la împodobirea altarului, păstrându-se încă şi în ziua de azi în biserica-catedrală de la Timişoara. A doua stofă de mătase fu dăruită de împărat soţiei sale, Elisabeta Cristina, drept nou articol al modei venite tocmai din Franţa – fruct al industriei unei ţări în care nu cu mult înainte domnea un primitivism adânc. Atât de uşor se dezvoltă spiritul popoarelor, dacă este trezit prin stimuli corespunzători. Ținutul în care se aşezară toţi aceşti lucrători se numeşte încă şi astăzi Fabric, fiind chiar şi în prezent cea mai populată dintre suburbiile Timişoarei”[22]
Din secolul al XVIII-lea până azi producţia cerealieră a Banatului a crescut mereu. O pondere însemnată a avut-o porumbul care niciunde în Europa nu a cunoscut o producţie similară la hectar. Nicăieri pe continentul european nu sunt cunoscute pătule de ştiuleţi de mărimea celor din Banatul Sârbesc în gospodărie ele îşi aveau locul lor cu acces cât mai bun. În secolul XVIII J. K. Steube îl descrie astfel: „… este un spaţiu format dintr-o împletitură de nuiele înaltă de 4-5 picioare şi acoperită, tot cu fân sau paie. În afară de grajdul pentru vite, românii mai au o încăpere acoperită, în care se află războiul de ţesut şi butoiul cu răchie. Totul este împrejmuit cu un gard Viu, foarte des”[23].
În unele sate se cheamă ămbar în cele mai multe cotarcă. Bătrânii satelor îşi amintesc de cotărcile construite pe stâlpi „de băgrin” <=salcâm>, cu acoperişul în două sau patru ape (ex. la Janco Most). Cotarca era nelipsită din gospodăria „paurelui” <=agricultorului>.
În Serbia a fost încă de la apariţia porumbului – secolul XVIII – o construcţie separată înaltă, îngustă, cu temelie solidă (de cărămidă, zidărie de pământ bătut şi, mai rar de piatră) cu spaţiul de stocaj al ştiuleţilor făcut din stâlpi de lemn, stinghii groase ca legături de contraforţi şi verticale pentru pereţi. Aici a fost acoperită întotdeauna cu ţiglă.
Erau şi cotărci care aveau capetele din zidărie de cărămidă (tencuită sau nu) şi corpul de lemn. Uneori proprietarul le data „când noi eram copii coratca se zidea la bază cu tâglă <=cărămidă>; partea de sus era de lemn; mai înainte fusese de nuiele – aşa spuneau bătrânii. Le ţinem minte numai pe cele acoperite cu ţirip <=ţigle>. La toate trebuiau stâlpi puternici de băgrin <=salcâm> şi leţuri de cumpărat”[24].
Unele cotărci aveau dinfor <=colnă> pentru atelaje, altele nu. În ziua de 20 septembrie 2004 am fost la Uzdin tocmai când Branco Seculici îşi construia un ambar nou lung de 25 m. Nu avea ainfor. Se ridică pe două nivele, sus pentru porumb jos pentru „măşinării”. Urma a fi acoperit cu „îrburi” <=ţiglă măruntă> „chiar dacă acestea costă tare mult”[25]
Grajdurile, întotdeauna în prelungirea casei, erau şi ele construite cu pereţi din pământ bătut şi învelitoare de trestie.
Cam pe la 1900 au început a se construi grajduri, numite la Grebenaţ ştalău, din ţâglă <=cărămidă arsă> şi erau acoperite cu „ţâglă de-a subţire” <=ţiglă măruntă> ce stă pe „lăteţi” <=leţuri>.
Pentru porci la ambarele vechi se amenajau (sub ele) coteţe speciale, iar pentru păsări 1a fel.
Pentru păstorii care înnoptau pe păşunea satului sau paznicii de vie se construiau colibe anume aveau pereţi de trestie. Erau rotunde şi de mici dimensiuni. Acolo era un pat şi ceva poliţe. Oamenii se acopereau noaptea cu bunda. Pentru făcut mâncare aveau o căldare mare de aramă numită „cotlici” (ex. Uzdin).
Cuptorul de pită era şi el o construcţie nelipsită din nicio gospodărie. La Toracu Mare era făcut de maistori pricepuţi în aşa ceva. În pereţii lui dar şi pe vatră în lut se amestecau bucăţi de ţirip <=ţiglă> sau chiar <=cărămidă> întreagă.
Pentru încălzirea lui se ardeau tulei, bâte de floarea soarelui, ciocani <=coceni> de cucuruz. Apoi se scotea cu drâglul jarul şi cenuşa. Piţâle <=pâinile> se puneau cu o lopată de lemn pe vatră.
Fântânile cu apă potabilă au jucat un rol deosebit în viaţa locuitorilor bănăţeni.
La colţurile de uliţe din Uzdin oamenii au săpat fântâni „cu gherman” <=furcă> şi smârc <=cumpănă> adânci de 3-5 metri. Mai târziu au apărut „ceaşmele” <=cişmele> unde apa se ,pompăia” <=pompă>.
În spaţiul Iano Most multe fântâni, adânci de circa 6 m., aveau pereţi de cărămidă arsă. Erau fie cu roată, fie cu cumpănă.
Erau tăcute de maistori fântânari specializaţi aşa cum era Traian Belgea pe care l-am întâlnit în Coștei, nr. 174 în timp ce lucra la săpatul unei fântâni[26].
Cantităţile mari de cereale presupuneau o prelucrare pe măsură. De mai bine de trei secole Banatul a cunoscut morile de vânt, dar mai ales morile cu manej. Despre cele din urmă am scris în extenso într-o lucrare mai veche[27]. Până în zilele noastre au mai ajuns săuacele <=mori cu cai> din Melenţ (azi o ruină) şi Ianco Most unde „a existat o moară cu cai impunătoare pe care proprietarul ei, un neamţ, a modificat-o pe urmă punându-i motor cu foc” [28].
În gospodăria românului din Serbia se consuma mult ulei de floarea soarelui. Aproape că nu era sat fără „oloişti”, adică fără prese de ulei. La Zitişte exista până de curând o oloiniţă unde sătenii din mai multe aşezări făceau uleu <=ulei> din floare sau din rapiţă.
CASA TRADIȚIONALĂ
Balcanii încep în Marea Mediterană şi se termină la Dunăre şi porţile oraşului Belgrad. Arhitectura acestui vast spaţiu geografic este cât se poate de interesantă. În cele de mai jos ne vom opri asupra unei mari zone etnografice numită Voivodina. A. Deroko, cel mai mare specialist sârb în domeniul arhitecturii, definea această creaţie[29] în felul următor: „Casa veche din satele Sremului, Banatului şi Bacicăi (fără variante diferenţiale) face excepţie de la regulile care sunt valabile pentru dezvoltarea spontană dictată de condiţiile naturale. Aceasta este o formă arhitecturală adoptată în totalitate pe toată suprafaţa Câmpiei Panonice (care azi este împărţită etnic şi politic între Iugoslavia, Ungaria şi România). Acest tip implementat în Voivodina, în timpul Austro-Ungariei, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când s-a făcut cartografierea satelor şi parcelarea planificată a acestora, poziţionarea casei în funcţie de stradă şi curte – cât şi tipul casei. A fost necesară îndesarea gospodăriilor în spaţiu restrâns, cu ieşire la stradă iar în spate cu o curte economică cu ieşire spre ogor. De aceea parcelele sunt înguste şi lungi, iar casele (la fel, înguste şi lungi) postate cu faţada îngustă la stradă şi cu partea mai lungă orientată spre curte iar cealaltă spre vecin, casele fiind identice.
Casa are în mijloc bucătăria, cu vatră semideschisă şi hornul. Alăturate bucătăriei sunt una sau două camere. Încăperile sunt legate printr-o prispă care se întinde de la un capăt la altul, pe toată lungimea casei. În prispă se putea intra direct din stradă printr-o uşă. În casă nu exista toaletă. ,
În Voivodina cel mai accesibil material de construcţie era pământul. De aceea pereţii, cel mai adesea, erau din pământ amestecat cu paie, semiuscat şi bătut între două scânduri în mai multe straturi. Acoperişul era făcut din materialul cel mai accesibil – trestia din mlaştină ; este întotdeauna în două ape, cu frontonul spre stradă. Faţadele erau văruite în frecare an, chiar şi în culori vii.
Doar în structura planirnetrică dezvoltată se adaugă camere pe latura spre stradă, lăsând aici totuşi o trecere largă pentru căruţă. Casele sunt de obicei fără etaj”[30].
BORDEIUL sau ZOMONIȚA
Francesco Griselini, cu destulă lipsă de obiectivitate scria în secolul XVIII că, în Banat, în general, „cu excepţia acelor puţine lucruri produse fără vreo ştiinţă deosebită de industria casnică a românilor, Banatul nu avea nici un fel de manufacturi. Bărbaţii se ocupau doar cu construirea unor bordeie mizerabile, încheiate din împletitură de paie sau nuiele de salcie şi acoperite cu un strat de lut sau cretă”[31].
Bordeiele sau zomoniţele, cum se numesc în cele mai multe sate din Banat[32] au fost locuinţele tuturor locuitorilor din satele de câmpie şi de deal ale întregului Banat. Le-au avut şi coloniştii germani la momentul stabilirii lor aici: „La începutul colonizării germanilor, au fost unele cazuri când pentru colonişti s-au construit bordeie. Chiar şi la începutul celei de a doua etape de colonizare a şvabilor s-au construit în unele localităţi nou-înfiinţate bordeie, pentru a oferi nou-veniţilor un adăpost temporar până la ridicarea caselor. O descriere de la finele secolului al XIX-lea, foarte plastic explică aspectul şi funcţia bordeielor: <<Oamenii în vremurile vechi locuiau în zomoniţe. Se sapă adică o groapă în pământ la 1 m afundă, după trebuinţă (de lungă şi largă), peste care se pun alfe din arbori în formă piramidală, peste aceste lemne se pun glii (bucăţi) de pământ şi locuinţa este gata». Deosebit de sugestivă se pare caracterizarea unor bordeie săpate de locuitori după invazia turcească din 1788, iar descrierea se datorează cunoscutului cronicar al Banatului, Nicolae Stoica de Haţeg: <<…cei de turci cu case arse, bordeie mici în pământ îşi sapă, cu loboda, ştiru şi bozu le acoperea…»”[33] .
În secolul al XVIII-lea, pe lângă familiile care locuiau în case de suprafaţă, erau şi altele care-şi duceau viaţa în bordeie[34].
Prin tradiţie se ştie că la Padina au trăit mai multe familii în zomoniţă. La Toracu Mare -spune profesorul Costa Roşu – sensul cuvântului zomoniţă era acela de locuinţă mică, semiîngropată şi nu în întregime sub pământ. „În concluzie, bordeiul, care a însoţit milenii de-a rândul istoria omenirii, servind chiar şi în vremurile moderne drept adăpost şi scut în vremurile de năvălire, a reprezentat locuinţa modestă a unor categorii ţărăneşti, şi a dispărut din Banat la finele secolului al XIX-lea, concurat fiind de alte tipuri de locuinţă rurală”[35].
În timpul evenimentelor tulburi din anul 1949 tinerii din Coştei au luat iniţiativa să construiască la marginea satului zomoniţe, adică bordeie săpate în pământ. Aveau o intrare cu mai multe trepte iar în interior vatra era de „tâglă arsă” <=cărămidă>. Deasupra au pus lemne, crengi, trestie, paie. Adăposturi săpate erau şi în deal. Erau mici dar şi ele puteau proteja la nevoie localnicii de mitralierele care trăgeau mereu. Aceste adăposturi se numeau „decung”-uri.
CASA
În mod tradiţional casele românilor bănăţeni erau construite diferit:
- din lemn, în cununi orizontale suprapuse;
- din paiantă (cu stâlpi verticali, bârne orizontale şi lipitură de lut);
- din cărămidă;
- din chirpici;
- din pământ bătut.
Pentru întreg Banatul avem destule mărturii scrise din secolul al XVIII-lea cu privire la construirea casei. Ele au fost scrise de străini veniţi aici pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă. De aici destule relatări subiective sau exagerate deoarece ei locuiau în cetăţi şi târguri şi nu în sate. Iată, spre exemplu, relatarea lui Johann Kaspar Steube care a stat în Banat aproape un deceniu (1772-1781): „Când vrea să-şi ridice o casă“, prima grijă a românului este să taie din pădure patru arbori mari, care îi servesc drept temelie a construcţiei. Apoi aşează aceste trunchiuri sub formă de pătrat sau de dreptunghi, după cum doreşte să fie casa. Trunchiurile sunt îmbinate în aşa fel încât capetele lor, la care se fac lăcaşuri de îmbinare, se înalţă câteva picioare unul peste celălalt. După aceea, românii aşează, fără să se complice, trunchiuri mai mici de copac unul peste altul, anume, în aşa fel, încât la fel cum este la temelie, capetele să fi mai ridicate cu câteva picioare. Când au ajuns la locul în care trebuie fixată fereastra, românii fac o tăietură lungă, cam de un picior şi jumătate şi tot atât de adâncă, anume, atât cât poate ţine trunchiul fără a se frânge. Acesta este pus în aşa fel, încât tăietura să vină în sus, iar următorul trunchi, cioplit în acelaşi mod, este aşezat deasupra aşa ca cele două tăieturi să se îmbuce. Aceste două bârne formează fereastra, care, pe timpul iernii, este acoperită cu o băşică de bou sau cu o foaie de hârtie, în vreme ce vara rămâne deschisă. În chipul amintit, se aşază un lemn peste celălalt – cam la fel ca la căsuţele pentru piţigoi «până la o înălţime de cinci-şase picioare, acolo unde începe de-a dreptul acoperişul. Cu greu vei putea afla o casă românească mai înaltă de cinci picioare. Deoarece buştenii nefasonaţi puşi unul peste altul nu se potrivesc întotdeauna exact, românii umplu deschizăturile şi crăpăturile cu bălegar de vită şi cu alte materiale asemănătoare. Cei care doresc să clădească un pic mai ordonat înalţă pe fiecare din cele patru colţuri o coloană înaltă de aproximativ cinci picioare, aceasta fiind prinsă de cei doi pereţi. Unii mai pun şi la mijloc două coloane de acest fel. Pentru a realiza asta, lemnele care urmează a fi puse unele peste altele trebuie, fireşte, să fie măsurate. La capete, ele sunt lovite cu putere pentru a se potrivi în falţuri. O dată atinsă înălţimea de cinci picioare, românii pun de-a curmezişul leţurile şi grinzile. Căpriorii sunt mai apropiaţi decât la noi <în Germania>…fiind fixaţi în partea de sus cu câte un cui de lemn. În aceşti căpriori sunt făcute găuri, aflate la o distanţă de aproximativ un picior una de alta. În aceste găuri se vâră nişte ţăruşi, lungi cam de un picior. Apoi românii aruncă în sus fân, care rămâne atârnat de aceşti ţăruşi. După ce au netezit fânul cu o greblă, acoperişul este gata. La construcţia românilor nu are de câştigat vreun ban nici tâmplarul, nici lăcătuşul, nici fierarul pentru cuie. Numai arareori românii au nevoie de câteva balamale pentru uşă (care este înaltă de trei, cel mult patru picioare), pe care le confecţionează ţiganii…Casele românilor au de obicei o singură cameră, restul ocupându-l bucătăria cu tinda. Hornul este făcut dintr-o împletitură de nuiele căptuşită cu lut. Deoarece casele sunt atât de scunde, încât de pe un scaun poţi urca foarte uşor pe acoperiş, mulţi români obişnuiesc să lase pe horn în jos două trunchiuri de copaci tineri, pe care îi proptesc unul alături de celălalt şi le dau foc. Pe măsură ce sunt mistuiţi de flăcări, trunchiurile alunecă în jos şi devin tot mai scurte. Plita se găseşte numai arareori la mai mult de jumătate de picior deasupra pământului. Pe această plită, românii nu numai că îşi fierb mâncărurile, dar coc şi pâine, în felul pe care îl voi relata. Cei săraci – iar aceştia sunt întotdeauna cei mai numeroşi – îşi trimit în fiecare zi femeia la moară să macine atâta porumb cât le este necesar pentru o pâine. Între timp, bărbatul sau copiii fac focul în vatră. O dată revenită acasă, femeia pregăteşte aluatul, dă jăratecul de o parte, pune aluatul pe focul încins, aşează deasupra un capac[36] din lut ars și aţâţă cărbunii din jur. Nici nu trec două ore şi pâinea este coaptă şi mâncată fără întârziere. Plita pentru fiert comunică printr-o deschizătură cu soba, care încălzeşte camera în timpul iernii”[37].
În Banat, românul „îşi construieşte singur casa. Aceasta e zidită cel mai adesea din pământ bătătorit ori din împletitură de nuiele sau din buşteni aşezaţi unii peste alţii şi acoperită cu stuf. La construcţie nu se foloseşte nici o bucată de fier. Tocul uşilor e făcut din salcie ori dintr-alt lemn, iar încuietorile sunt nişte zăvoare de lemn, care se deschid de multe ori numai printr-un artificiu. De sticlar nu e nevoie, geamurile fiind din hârtie, de obicei doi ocheţi mici prin care pătrunde lumina. Casa întreagă constă dintr-o cămăruţă şi o bucătărioară. În cămăruţă atârnă de obicei o gravură de slabă calitate înfăţişând un sfânt… Aici se află de asemenea unul sau două paturi de lemn negeluit, o masă, la rândul ei nedată la rindea, un dulap, uneori câteva scaune cioplite cu propria mână şi câteva pături. Soba este clădită din lut. Nici în bucătărie nu se află ceva deosebit. Hornul este din împletitură de nuiele lipită cu chirpici şi de aceea nu se foloseşte vreo vatră deosebită ci focul este aprins de-a dreptul pe pământ. Un ceaun în care se fierb toate bucatele atârnă de un lanţ, deasupra focului. Numai în cazuri cu totul izolate şi arareori, se găsesc cuptoare pentru fiertul mâncării”[38].
Casele vechi, din lemn, construite în Banat se pot clasifica în patru mari grupe:
- cu pereţii din nuiele împletite şi lipite cu lut;
- cu pereţii în potici (adică despicături şi crengi fixate în furci verticale) lipiţi cu lut;
- din bârne de lemn fixate în stâlpi verticali masivi, cu lipitură de lut;
- din bârne groase orizontale prinse la colţuri în cheotori de diferite feluri. În interior pereţii erau lipiţi cu lut[39].
Gropile de lut
Cele mai multe case din Banat, cel puţin din secolul al XVII-lea până la sfârşitul secolului XIX, erau din pământ bătut. Potrivit etnografului R. Hasanbegović (Expoziţia…, p. 6) satele mari din Voivodina au cunoscut în secolul al XIX-lea generalizarea peretelui din pământ bătut (naboj, în sârbeşte) mult mai numeroase decât cele cu pereţi de bârne. Acest lucru este valabil şi pentru casele românilor din Voivodina unde în general casa are particularităţi deosebite dictate de particularităţile geografice dar şi istorice şi etnice. Pentru satele colonizate şi nu numai, Curtea de la Viena a stabilit locurile pentru viitoarele „gropoane”, adică de unde anume să se transporte lutul pentru casă. Pământul săpat era transportat cu căruţele la „plaţul” proprietarului. Se aducea apă cu butoiul de la „bunar” şi se turna peste pământul amestecat cu pleavă.
Frământatul se făcea prin plimbarea cailor. Lutul se bătea cu maiele de lemn într-un cofrag care se ridica până la încheierea pereţilor.
În Toracu Mare pământul de construit se lua din locul numit ,,La Gropi” (erau două gropi mari în care azi este o pescărie). Adâncimea unei gropi este de circa de 2 m., lăţimea de 200 m. şi lungimea de 300 m. Pe locul respectiv se află „Păşunea lui Lazăr”.
La Coştei pământul pentru casă se lua de pe malul Caraşului.
Țâglăriile
În secolul al XIX-lea bănăţenii şi-au dat seama ce mare avantaj prezintă în construcţia casei cărămida arsă sau chirpiciul. De la un an la altul, lângă vechile gropi au fost amenajate piramide de chirpici pregătite pentru ardere, iar mai apoi au apărut şi „ţâglăriile”, adică acele construcţii speciale de produs şi ars a cărămizii crude (din lut în amestec cu nisip). Coşuri înalte se vedeau peste tot în jurul anului 1920.
În anul 1907, de la o joacă a copiilor, a ars o bună parte din casele celor de la Nicolinţ. Au scăpat doar cele cu pereţii de ţâglă şi acoperite cu „ţirip” <=ţiglă> şi primăria.
În perioada interbelică la Coştei s-a generalizat folosirea cărămizii arse, local numită „ţâglă” . Arderea o făceau mai ales ţiganii din sat, buni meşteri inclusiv în producerea „ţâglei crudă” <=chirpici>.
,,Țiripurile” <=adică ţiglele> au început a fi cumpărate şi puse pe case cam după anul 1920. Se aduceau de la fabrica din Kikinda sau din satul Clec[40].
Țâglăriile din Uzdin au apărut după primul război mondial şi erau specializate să producă „ţâglă” <=cărămidă>, „îrburi” <=ţiglă>, „oale pe îrburi” <=olane>. Pentru frământatul pământului luau apă din „bunărie” şi <=fântână> trasă cu calul. Țâglării mai cunoscute erau:
- „a lu’ Grigorie Lupulescu, zis Țâcor”;
- „a lu’ Tana Bosica”;
- „a lu’ Costa Oalde”.
„Casele de la noi sunt de multă vreme acoperite cu „hârb” <=ţigle>”.
În hotarul multor sate din Serbia de est se mai văd ruine sau coșurile abandonate de la vechile țâglării, căci fiecare sat avea propria țâglărie.
Ridicarea casei
Pentru ridicarea pereţilor oamenii se organizau în clăci. Pentru a construi gradea (sau „hăizaşul”) se cumpărau de la căruţaşii timoceni sau ardeleni, leţuri, scânduri, căpriori, grinzi. Alteori le cumpărau din târgurile marilor oraşe. În Banatul Sârbesc mai veneau şi plute pe Tisa şi Mureş cu grinzi, căpriori, dulapi. Gugulanii din Banatul Montan aduceau şi ei multă lemnărie pentru construcţii.
Maistorii lemnari lucrau mai ales pe cereale şi mai rar pe bani.
„Murluitul” pereţilor era „specialitatea” ţiganilor care umblau dintr-un sat în altul (dacă nu erau în satul respectiv) din primăvară până toamna ca să finiseze pereţii caselor.
Urma apoi văruitul pe care îl executa gospodina casei,
Când totul era gata era chemat preotul care sfinţea casa oprindu-se mai mult la icoana cu sfântul casei ce era atârnată pe peretele dinspre uliţă, care se chema „fundoanea din faţă” la „soba de goşti”.
Planul casei
Casele vechi, inclusiv cele de colonizare erau construite pe lung, perpendicular pe linia străzii. Este o realitate comună pentru toate satele româneşti din Banatul sârbesc. Concomitent cu progresul economic suprafaţa de locuit s-a mărit. Exemplele sunt multe.
În general, în Serbia, la sfârşitul secolului al XIX-lea s-au generalizat casele cu două încăperi şi s-au înmulţit casele cu trei şi chiar patru încăperi:
- „soba mare”, „soba de goști”, „soba unde intră popa cu busuiocul”;
- „soba de șezut”, sau „soba dinapoi”;
- „cuina” (sau tinda) situată între cele două anterior numite;
- „sobiţa” (amenajată de obicei la capătul târnaţului şi unde dormeau adesea pe timp de vară bătrânii).
Casa tradiţională de la Grebenaţ era lungă, perpendiculară pe uliţă. „Faţa căşii” de la stradă avea trecut numele proprietarului. Acoperişul era construit „pe scaune” iără grindă de maistor. Lemnul grinzilor era solid căci în pod se păstra grâu, orz, ovăz şi alte cereale. „Soba de toate zilele” era la mijloc sau spre arie. Sub ea era „podrumul” unde se păstrau: vin , răchie, crumpiri, florile dulete de plăcintă, baiţăle <=dovlecii>, curechiul de sarme în ciubăr de băgrin <=salcâm>, răchie de loază <=comină, tescovină> şi obiecte casnice.
Podrumul (5m x 7m) casei lui Octavian Blaj din Grebenaţ are pereţii de piatră (felii) şi tavan de cărămidă – „ţâglă da veche”. Podrumul are două „fereşti” spre socac şi una spre obor. Tavanul se sprijinea pe un arc dublou de cărămidă (numit aici sfod). Accesul în podrum se face printr-o scară cu trepte de lemn masiv mărginită de zidărie de piatră.
Casele de tip „cot”, adică atât pe lungime cât şi pe lăţimea plaţului, cu poartă mare pe lângă casă, au apărut în perioada interbelică ca urmare a creşterii puterii economice a gospodarului. Se locuia cu fiu/fiică în aceeaşi casă.
De la „casa cu cot” s-a făcut pasul următor la „casa cu ainfor”.
Casele paralele cu strada s-au înmulţit la mijlocul secolului XX. Se intra în curte cu căruţa ce transporta produse agricole (cartofi, porumb etc.) pe sub poarta din mijloc de unde şi denumirea de „casă cu ainfor” sau „casă cu su’ poartă”.
Sunt sate în care ai impresia că pereţii se continuă de la o casă la alta pe toată lungimea uliţei.
Cu totul specific pentru Banatul Sârbesc este cuina. La Grebenaţ în cuină se află cuptorul cu vatră liberă, ce are sus „coşul de ţâglă” <=cărămidă> din cărămizi legate cu „imală”. Aici în coş se afuma carnea (clisa, cârnaţul, cărmănada). În cuină, pe un scaun anume stătea în permanenţă „carlita” <=albia de lemn pentru frământat aluatul>. Şi tot aici stătea şi „ciuvani” <=vasul de lemn în care se punea carnea în saramură>.
Cletul era cămara unde se păstrau cârnaţii în untură, lada de gorun sau cireş pentru făină, carnea şi slănina afumată atârnând de grinzi, brânza sărată în ciubăr de brad.
În sobă era „sporhetul de plec negru” <=sobă de gătit cu tăblie de fontă> care avea şi coptoriţă din ţâglă roşie, unde se cocea plăcintă de săreată <=cu dovleac alb>[41].
Casele vechi existente şi azi, documente istorice vii
La Uzdin, dar şi în alte localităţi casele fără fundaţie de „ţirip” <=cărămidă> sunt pe cale de dispariţie.
„În Ianco Most când făceam casa săpam un şanţ lat de cca. 60-80 cm şi tot pe atât de adânc până ajungeam la „pământul ăl zdravăn” peste care clădeam „ţâgla” <=cărămida>”[42]. Pentru toate casele existente azi, dar construite cu decenii în urmă, pentru fundaţia zidurilor de pământ „se săpa un şanţ cu lărgimea de aproximativ 60 cm, adânc de 50-60 cm sau chiar mai mult, până se ajungea la solul viu (pământ zdravăn). Fundaţia se executa tot din pământ, bătut cu maiul până la nivelul solului. Pământul se transporta până la locul de fundaţie în coşuri (cotăriţe) de nuiele sau cu tărgi speciale. Când fundaţia era gata, pe întreg perimetrul viitoarei clădiri se fixau cofraje din scânduri groase cu ajutorul unor piloni lungi şi subţiri, îngropaţi doi câte doi. Perechile de piloni erau legate sus cu frânghii groase, iar distanţele dintre perechi se fixau la 1-1,5 m. În dreptul pilonilor, în interiorul cofrajelor, se puneau bucăţi de lemn pentru a se menţine distanţa egală şi a feri astfel viitorul zid de ondulaţii. Se respecta o anumită ordine la baterea zidurilor, în primul rând se bătea faţada lungă de la spatele clădirii, deodată cu faţadele scurte, apoi zidurile mediane şi în final faţada lungă dinspre curte. Toate zidurile aveau grosimea de 60 cm, cu excepţia celui dinspre curte, care avea grosimea de 50 cm, în el urmând să se amenajeze deschiderile. Pământul se bătea dinspre capete spre mijloc, de către echipe mici de bătători (2-4 persoane), asigurându-se astfel prin rotaţie odihna echipei. Exista şi un anumit ritm al maielor, ce trebuia respectat, urmărit şi impus de către şeful echipei.. La fiecare nivel al cofrajului se băteau trei straturi de pământ; la cel din mijloc se puneau şi de-a lungul zidurilor aceleaşi materiale ca la colţuri (nuiele, spini, loză) spre asigurarea în plus de rezistenţă la fisuri. După terminarea primului nivel, pilonii se dezlegau din frânghii şi cofrajul se ridica mai sus, apoi pilonii se legau din nou şi se bătea un alt nivel. Tot la al treilea nivel al scândurilor distanţa între cofraje se micşora cu 2-2,5 cm, la lungimea şi lăţimea construcţiei, astfel că zidul care plecase de la bază cu grosimea de 60 cm, la partea superioară nu avea decât 45-50 cm, dar o stabilitate foarte mare. Pereţii caselor din pământ ajungeau înălţimea de 1,9-2,5 m. Sus, de-a lungul zidurilor se punea cununa, iar pe ea grinzile transversale.
După tehnica descrisă mai sus s-au construit până la începutul secolului al XX-lea, iar în unele părţi ale Banatului sârbesc chiar şi până în anii ’20, nu numai casele, ci şi principalele anexe ale gospodăriei ţărăneşti: grajduri, hambare, şuri etc. Sunt sate în care se mai păstrează garduri enorme (Nicolinţ, Seleuş, Vladimirovaţ) ridicate cu aceeaşi tehnică. Spre sfârşitul secolului XIX şi începutul celui de-al XX-lea, chiar şi în câmpia bănăţeană se va impune tehnica arhitecturii în cărămidă, care treptat o înlocuieşte pe cea a caselor bătute din pământ”[43].
Casele vechi existente continuă relatările din secolul al XVIII-lea făcute de Griselini:
„Acum să amintesc câte ceva despre meşteşugurile lor.
Este prea adevărat că toate casele din satele româneşti sunt construite numai din pământ, paie şi trestie. La ridicarea acestora românii respectă însă anumite reguli de construcţie, prin care locuitorului i se oferă un anumit confort. Cel mai adesea românii împletesc pereţii casei din crengi de salcie şi nuiele subţiri, acoperindu-i apoi cu lut, ceea ce le conferă o tărie egală zidurilor construite din cărămidă. Bucătăria este izolată de cameră în care dorm laolaltă, mănâncă şi beau bărbaţi şi femei, taţi şi marne, copii mai mici şi mai mari. Printr-o deschizătură făcută în perete cuptorul din bucătărie stă în legătură cu soba care încălzeşte camera în timpul iernii. Pentru a păstra produsele obţinute din munca câmpului, românii amenajează anumite depozite cu paie. Aceste coşare, grajdurile împreună cu celelalte clădiri ale gospodăriei, locul pentru războiul de ţesut, cazanul de fiert răchie şi altele sunt împrejmuite cu garduri de spini, care cuprind în acelaşi timp curtea şi o grădină mică, unde sunt ţinuţi stupii.
În districtele Palanca Nouă, Mehadia şi Caransebeş chiar şi satele sunt înconjurate cu astfel de garduri. Acolo unde sunt păduri în apropiere, românii folosesc în locul acestor garduri palisade din trunchiuri din copac, de înălţimea unui om, pentru a se apăra pe sine şi vitele lor de atacurile lotrilor”[44] .
Din relatările vârstnicilor rezultă că pentru aceste case care se mai păstrează, fiind socotite tradiţionale, pământul adus se „depozita în interiorul gospodăriri, repartizat uniform în jurul viitoarelor ziduri, la îndemână, iar pentru a fi compact, se mărunţea cu sapa, se alegeau pietricelele sau rădăcinile şi se stropea uşor cu apă…pentru clădirile cu pereţii din pământ bătut se alegeau locuri mai ridicate şi mai tari, deoarece inundaţiile făceau ravagii[45].
În toate satele româneşti din Banatul Sârbesc la construirea casei au participat mai mulţi bărbaţi care au format claca (neamuri, vecini, prieteni) pentru cel puţin trei faze de construcţie:
- „baterea” fundaţiei;
- ridicarea zidurilor;
- construirea „gradei” <=acoperişului>.
La Coştei când se începea construirea casei mai mulţi oameni, în clacă, veneau cu „arşcavele” <=hârleţe> să sape ,,fondamentul”. Când se punea piatra în şanţul ăla, găzdăriţa tăia cocoşul; capul cocoşului şi o „uiagă” <=sticlă cu dop> în care se punea un bilet cu sumele proprietarului şi numele maistorilor, erau băgate sub piatră … Uiaga era cercuită bine ca să nu intre apa … Alţii puneau un „cineri de lut” <=farfurie> şi un bănuţ sub un pietroi. Apoi venea popa să sfinţească fondamentul casei. Se ridicau zidurile, apoi gradea[46].
La multe din casele vechi păstrate la Ianco Most se poate constata cu uşurinţă că atunci când au fost ridicate pereţii în lutul moale s-au adăugat tulpini de trestie „ca să fie legate pânzele de lut între ele”[47]. Maistorii aveau grijă să se fixeze în zid lemne orizontale atunci când ajungeau la partea de sus a zidului, deasupra viitoarelor ferestre sau uși.
Deschizăturile practice cu joagărul se făceau numai după ce peretele era suficient de bine uscat. Apoi se asambla gradea. „Casa noastră, pe care o aveam înainte, ca şi altele din Nicolinţ erau făcute din ţâglă slabă şi de aceea au durat puţin. Țâgla nu era arsă bine. Am spart-o în 1957 şi am făcut altă casă din ţâglă d’a bună şi o vedeţi şi azi”[48].
În Ianco Most ca şi în alte sate pentru a construi gradea erau maistori cu renume, „Dacă pentru gradea aveam maistorii noştri, români, pentru baterea pământului în pereţi aduceam
nişte slovaci ce umblau dintr-un sat în altul”[49].
La Coştei şi Grebenaţ „gradea stă pe „cununile de pră zâd”. Peste ele vin „grinzăle”, apoi „cornii” pe „scamne”; peste ei stau „lăceţii”. Lemne de casă tare bune aduceau părinţii noştri de pe lângă Oraviţa”[50].
„Când eu eram copil la noi, în Toracu Mic, toate casele erau acoperite cu trestie. Ultima casă acoperită astfel a fost demolată în anul 2003”[51]
Am arătat în alt loc precum că în Banatul Sârbesc cel mai răspândit tip de învelitoare de casă a fost cel de trestie. Acest lucru este logic şi explicabil dacă ţinem seama de faptul că mlaştinile imense ofereau la îndemână această materie primă uşor de obţinut şi tot pe atât de uşor de pus în lucrare. Regretatul etnograf Nicolae Săcară ne-a lăsat în acest sens pagini memorabile: „Trestia se ridica pe acoperiş în snopi, cu ajutorul unei furci lungi cu două coarne. Acolo sus, pe primele rânduri de prăjini, începând de la colţul faţadei principale dinspre stradă, snopul aşezat cu Spicul în sus era desfăcut şi firele de trestie legate şi strânse uniform cu nuiele, petrecute şi legate pe după căpriori şi prăjini. Se continua astfel cu primul strat până la colţul spre grădină al casei. Pentru ca firele de trestie să se aşeze uniform pe acoperiş, se băteau de jos în sus cu o unealtă specială confecţionată din lemn, un fel de pieptene cu retrageri treptate, numită fie <<băciţă» (Satchinez, Biled, Firiteaz, Seceani), fie chiar <<ţăsală» (Cenad, Saravale, Beba Veche, Valcani), acest din urmă nume amintind unealta cu care se îngrijeau animalele şi cu care de altfel se asemăna perfect. Pentru a se aşeza uniform pe prăjini, trestia se bătea şi pe lungimea firelor, mai ales în locurile unde era legată de şarpantă. Apoi se punea în mod identic primul rând la faţada din spatele casei. Rândurile superioare urmau alternativ, acoperind în bună parte spicele şi legăturile stratului anterior de lemnărie. Pe frecare pantă a acoperişului (<<frunţală») intrau trei-patru rânduri de trestie. Sus de tot, unde cele două părţi se îmbinau, vârfurile firelor de trestie erau retezate, iar cele care veneau pe panta dinspre curte erau lăsate cu aproximativ 20-30 cm mai lungi, tăiate egal formând o coamă a acoperişului, cu aspect destul de plăcut, dar şi cu rostul de a împiedica pătrunderea apei de ploaie.
În acelaşi fel s-a <<bătut» trestia şi în Voivodina, atât pe teritoriul Banatului Jugoslav, cât şi în regiunile Backa sau în Srem. În Banatul Jugoslav şi unealta cu care se lucra era numită tot <<băciţă», spre deosebire de Srem, unde poartă numele de <<ravniaca». În mod similar se făceau învelitoarele de trestie şi în Câmpia Tisei, identice fiind şi uneltele folosite.
În toate aceste regiuni, în timpuri mai apropiate de zilele noastre, nuielele cu care se leagă trestia s-au înlocuit cu sârmă. Identice ca formă sunt apoi în Banat, Voivodina şi Pusta maghiară şi acele scândurele ce delimitează trestia spre timpanele frontoanelor, numite în Banat «civele», adesea traforate în forma unor protome de cai, reminiscente ale unor vechi credinţe dispărute”[52]
Învelitorile din paie de cereale (secară, orz, grâu) au fost mai puţine deoarece până în secolul XVIII treieratul se făcea într-o arie anume prin plimbarea repetată a cailor peste rândurile de spice fapt ce ducea la mărunţirea tulpinilor cu consecinţele de rigoare. Calitatea paielor a dictat astfel mai multe modalităţi de învelire a casei pe care N. Săcară le descrie astfel:
„Ceva mai diverse se prezintă acoperişurile vechi cu învelitori din paie. Cea mai simplă, ce pare şi cea mai veche, este tehnica paielor clădite cu furca şi aşezate prin călcare. Din puţinele exemplare păstrate (îndeosebi în Valea Mureşului, zona Făgetului şi Dealurile Lipovei) desprindem concluzia că acest tip de învelitoare s-a folosit la acoperişurile cu şarpantă în patru pante şi în cazuri cu totul excepţionale, la cele cu pinion la faţada spre stradă. Cel mai de jos rând al prăjinilor era prevăzut cu <<ţepuşe», cuie de lemn cu vârfurile orientate în sus, creând imaginea unei uriaşe greble, puse astfel pentru a împiedica curgerea paielor. <<Poşorii» de paie se stropeau uşor cu apă, apoi se luau cu furca şi se urcau pe acoperiş. Se începea iarăşi de la faţada principală a clădirii, colţul dinspre stradă, punându-se <<poşor» lângă <<poşor» şi se călcau apoi bine cu picioarele. După ce se aşeza primul strat de jur-împrejur, ce acoperea toate <<ţepuşele» de la streaşină, se continua în acelaşi sens, descriindu-se o spirală, până sus în vârf. Această tehnică a generat acoperişuri înalte, căci sus de tot, grosimea stratului de paie atingea unu până la doi metri, creând impresia unei imense căciuli, cu pantele repezi, pentru a permite scurgerea rapidă a apei şi a zăpezilor, împiedicând putrezirea. Capetele coamelor aveau fixate <<ţăpe» de lemn, aidoma stogurilor de fân, consolidând astfel stabilitatea învelitorii. În plus din loc în loc în vârf erau puse perechi de spini sau crăci pentru a împiedica vântul să smulgă paiele. Asemenea acoperişuri seamănă cu cele ce se mai păstrează în Țara Haţegului, ţinutul Pădurenilor, Zarand sau Tara Moţilor, apoi în Țara Lăpuşului, Maramureş sau Țara Oaşului, precum şi cu vechile acoperişuri din Podişul Transilvaniei; sunt poate cele din Banat ceva mai puţin înalte, dar ridicate exact după aceleaşi procedee, demonstrând categoric prin formă şi materialul utilizat o mare vechime, scrutată pe bună dreptate până la nivelurile civilizaţiei neolitice din spaţiul central şi sud-est european, moştenire şi păstrare tipică populaţiilor agrariene, stabile. Un asemenea acoperiş putea dura până la 30-40 de ani şi chiar mai mult, necesitând evident o mare cantitate de paie. În zonele montane, acolo unde cultura plantelor cerealiere era puţin extinsă, ţăranii-şi adunau de-a rândul paiele necesare pentru clădirea unei învelitori…”[53].
„Mult mai complexă şi mai dificilă s-a dovedit a fi realizarea învelitorii din paie puse în «jâpi» sau în <<mănuşi». Aceasta s-a practicat atât la acoperişurile în patru ape, cât şi la cele în două ape şi s-a folosit mai mult în câmpie sau în zonele de coline de la linia de contact dintre câmpie şi dealuri. Erau preferate pentru aceasta paiele de secară cu paiul mai lung şi mai rezistent, folosite pe acoperiş după ce erau îmblătite de grăunţe. Se aşezau în snopi ceva mai mici, cât se cuprindeau în cele două palme (<<mănuşi», <<jâpi»), cu spicul paiului în sus, iarăşi de la colţul din faţă al casei, începând de la streaşină în sus. Snopii se retezau de jos în sus cu <<scândura» (sau («scândureaua»), identică cu «baciţa» cu care se bătea trestia, dar ceva mai mică ca dimensiuni. Se legau apoi de fiecare <<lăcez» (sau <<lăntez») cu nuiele ascuţite, întocmai ca în cazul învelitorilor din trestie. Doar că aici, deoarece paiele sunt mai puţin rezistente decât trestia, deasupra fiecăruia rând de snopi se puneau prăjini de salcie longitudinale, aşezate aproximativ la treimea superioară a snopului. Acestea se legau tot cu nuiele de snopi, dar şi de lănteţii din interior. Asemenea prăjini purtau numele în Lunca Timişului de <<tovigi», iar în Câmpia de la sud de Timişoara li se spuneau <<dovigi», fiind ascunse vederii, căci fiecare rând nou de snopi le acoperea. De multe ori capetele <<tovigilor» erau lăsate mai lungi, răsucite în faţadă şi împletite deodată cu împletitura de nuiele pusă pe pari, ce închidea timpanul frontonului, întărind substanţial rezistenţa învelitorii în caz de furtuni mari. Liniile de demarcaţie ale capeţilor acoperişului erau subliniate prin snopi mici, de-o mână, puşi unul peste altul şi numiţi sugestiv <<păpuşi». Sus în vârf, cele două <<păpuşi» corespunzătoare celor două pante ale învelitorii, erau făcuţi <<foştomoc», adică împletiţi între ei şi înnodaţi, creând un fel de coronament al frontonului, cu efect estetic deosebit, corespunzător <<ţăpilor» de la acoperişurile de paie clădite cu furca sau a decoraţiilor ceramice obişnuite în alte părţi. De-a lungul coamei, peste ultimele rânduri de snopi, se puneau paie cu furca, formând un strat protector destul de gros, peste care se punea apoi <<chepengul» (sau căpăneagul»). Acesta era făcut din snopi mici, (iarăşi de-o mână), legaţi între ei în trei rânduri cu nuiele subţiri şi aşezaţi cu spicele în jos. Perechile de mănuşi astfel constituite erau puse una lângă alta pe toată lungimea coamei, împiedicând apa să pătrundă în acoperiş, dar oferind şi un efect plastic deosebit. Vedem aşadar că această tehnică era mai pretenţioasă, cerând o mai mare îndemânare şi de aceea în multe din satele bănăţene, memoria colectivităţilor a păstrat numele mai multor meşteri specializaţi; ea necesită o cantitate mai mică de paie, dar nici învelitorile astfel făcute nu aveau durabilitatea învelitorilor din paie clădite cu furca şi călcate.
Astfel s-au construit învelitorile nu numai din Banat, ci pe o întinsă arie ce cuprindea şi Transilvania, Ungaria, Slovacia, Ucraina Transcarpatică, precum şi teritoriile de nord ale Iugoslaviei sau cele ale Austriei Inferioare. Acelaşi sistem constructiv la învelitori s-a practicat în multe zone ale Poloniei, răsăritul Germaniei, Danemarca, ţările nordice, Rusia, Bielorusia, Ucraina şi chiar în unele regiuni Peribaltice”[54].
De la aceste învelitori generalizate în secolul XIX, tot mai puţine în secolul XX, s-a trecut la tipul de învelitoare de ţiglă pe care-1 întâlnim azi în satele bănăţene la casele vechi.
Producţia de ţiglă dar şi de cărămidă în aceste sate, înainte de primul război mondial „şi îndeosebi în urma lui, la Satu Nou, afost meseria cu care s-a ocupat gata întregul sat. Fiecare gospodărie, pentru necesităţile proprii, a făcut cărămizi din humă argiloasă pe care le-au ars în cuptoare primitiv construite pe locul care s-a numit Țâglănii». Familiile mai sărace făceau în curţile lor cărămidă «d’a nearsă» pe care o numeau şi „cârpici”, folosită la clădirea caselor mai modeste.
Tot în perioada interbelică şi-a început activitatea cărămidăria din hotarul Panciovei care în urma celui de-al doilea război mondial trece în sectorul social, dar îşi încetează activitatea prin anii ’70. În această perioadă încetează şi producţia de cărămidă din <<Țâglăni» a cetăţenilor acestui sat.
Astăzi, la Satu Nou nu mai există nici ţâglări şi nici ţâglărie. A rămas doar coşul ce din zi ce trece tot mai mult se aseamănă cu turnul din Pisa. Poate şi el va deveni într-o zi senzaţie turistică sau o ruină obişnuită care pe mulţi din noi ne-a înrădăcinat pe aceste pământuri”[55].
Finalizarea construirii unei case se încheia de fiecare dată printr-un obicei străvechi. La Coştei, în vârful casei, pe o cracă de pom roditor se punea „stagul” <=steagul>. Era împodobit cu multe „piese”: „mulţumire”, adică o cămaşă ce revenea maistorului şef, o „uiagă cu răchie” (rareori vin) şi panglici multicolore. Cămaşa era obligatoriu să fie ţesută în casă din „laor” <=cânepă> sau „laor cu bumbac”. Stagul stă sus până la terminarea de „astrugat <=acoperit> casa”. Atunci maistorul mare lua uiaga cu răchie şi-i servea în pahare pe ortacii săi. După ce paharul era băut el era aruncat peste cap.
Și la Ianco Most ”stagul de casă nouă” avea o cămașă frumos lucrată de găzdăriță. Se numea ”cămeșe de maistor”[56].
Interiorul tradiţional al casei
Deosebiri mari nu sunt de la un sat la altul. Ne oprim asupra unuia din Ianco Most care se prezintă astfel: „soba mare, sau soba de goşti avea două paturi acoperite un cilimuri faine păstă care erau puse cam patru perini tivite în partea de sus şi în faţă. Între paturi era masa cu patru scamne. Pă zâduri erau iconi pă lemn, pă pânză sau pă uiagă. La fundoni <=faţadă> era o icoană ce se numea praznicul casei căci fiecare casă ţinea un sfânt. Icoanele aveau după ele şterguri de bumbac şi cânepă. La noi era multă cânepă. Aveam şi lână multă căci aveam oi multe. Săracii aveau mai ales capre. În casă era şi câte un orman făcut de tişlari; avea cheie; se făcea sau se cumpăra când se mărita fata. Se aducea la nuntă sâmbătă seara împreună cu toată zestrea“[57].
La casele vechi în cuină nu exista tavan astfel încât fumul se ridica direct în podul casei. Pentru încălzirea „camerei de goşti” se utiliza „soba oarbă”, adică aceea în care focul se făcea în cuină (cu stuf, crengi, ierburi[58], turbă, tulei, beţe de floarea soarelui etc.). soba oarbă avea de jur-împrejur un „scamn” zidit din cărămidă pe care locatarii, mai ales copii şi bătrânii, iarna, se aşezau ca să se încălzească la sale.
În „camera de sezut” era soba de gătit, scaune, masă şi un „orman de pită” adică un dulăpior anume. Şi în cuină putea exista o masă unde se mânca vara.
Decorul casei tradiţionale
După ce casa era construită pereţii interiori erau „buşiţi”, adică lipiţi cu un strat de lut, inclusiv uneori pe tavan. Suprafeţele erau apoi „muruite” cu „imală” ca să „aşiruie” <ca să niveleze bine>. Se utiliza şi „imală cu pleavă” <=lut cu pleavă de gramineie>. La urmă muierile văruiau casa de mai multe ori. Apoi casa era sfinţită de preotul locului. Ştergare, icoane, rame cu fotografii, mobilierul prezent după starea economică etc. înviorau cadrul de interior, mereu primenit la ceasuri de sărbătoare.
Cu privire la „reprezentările florale din omamentica românilor şi sârbilor bănăţeni trebuie să arătăm că ambele etnii au dezvoltat în propriul tezaur de teme artistice simboluri vegetale legate de propriile credinţe, mituri şi obiceiuri legate de propriile credinţe, mituri şi obiceiuri legate de cultul vegetaţiei, la fel cum au avut şi celelalte populaţii ce s-au stabilit în Banat, iar procedeele tehnice de realizare şi compoziţiile au reuşit în timp să se coaguleze în semne identitare dispuse pe frontoanele caselor ţărăneşti, anumite piese de mobilier (lăzi de zestre, paturi, scaune etc.) pe ţesăturile de interior ca şi în costumul popular“[59].
Motive decorative foarte diferite erau prezente la frontonul casei: cercul sau rozeta simbolizând soarele sau ”ochiul lui Dumnezeu” floarea în glastră (numită ”pană în hârb”) numeau ”blumentopf” sau ”blumenstock” linii în zigzag, ba chiar și elemente heraldice (mai ales pe casele ”chinezilor” conducători de sate). Multe elemente curbilinii sunt de inspirație barocă. Întodeauna decorul este în relief de tencuială.
Ferestrele ieșite
După anul 1920 s-au generalizat ferestrele bogat împodobite de la fațada casei; mai mult decât asta, au fost fixate astfel încât să iasă mult în afara verticalei peretelui. Acest lucru permitea celor din interior să observe tot ceea ce se întâmpla pe stradă. Unii le numeau ”ferestre pentru minciuni”.
Astăzi suntem martorii ștergerii de tradiții, inclusiv în satele românești din Serbia. ”Modul nou de construire a caselor, încet dar sigur, șterge limitele dintre mediul rural și cel urban”[60].
NOTE:
[1] A. Gogolan, Banatul sârbesc…., p. 11
[2] M. Bâtcă, Identitatea…, p. 10
[4] G. Vâlsan, Românii din Serbia…, p.4
[10] M. Maluckov, Narodna nošnja rumuna…, p. 151-152
[11] Vezi, mai sus aceiași denumire în Timoc
[12] C. Feneșan, Asistența…, p. 172; Vezi și J.J. Ehrler, Banatul…, p. 186-187
[13] Despre aceste colonizări vezi și: N. Stoica de Hațeg, Cronica Banatului…, p. 170-171, unde se mai spune că același Mercy în ”Orșova Veăche și-n Ieșelniță neămți meistori de tot felu adusă, așează, mai vârtos de-a lucra cetate în Ostrovu Dunării și peste Dunăre, fort tare, pre numele înpărăteăsii Elisabet, șanțuri, că drumul mare de comerție încă la 1720 să lucra”.
[14] I Hațegan, Habitat și populație …, p.187
[15] Inf. George Tibi Petrovici, n.1945; Emil Mojic, preot; Pavel Iancu, n. 1916, Toracu Mic, str. I. B. Tito, nr.15
[16] I. Hațegan, Habitat și populație…, p.186
[17] Numite astfel la Toracu Mic unde în perioada interbelică încă existau multe în hotarul satului
[18] Florin Ursulescu, Decremența ruralității …, p.22
[19] Inf. Vasile Barbu, zis Baronul
[20] N. Stoica de Hațeg, Croinica Banatului …, p.171
[21] Fr. Griselini, Încercare …, p.129-130
[23] J. K. Steube, Nouă ani …, p.113
[24] Inf. Pavel Iancu, n. 1916, Toracu Mic, str. I. B. Tito, nr. 15; Toader Jurca, n. 1939, Ianco Most, nr. 45
[25] Inf. Branco Seculici, str. Jarca Zrenjanina, nr. 77
[26] Vezi prezentarea pe larg a modului de lucru, a uneltelor, a tehnicilor utilizate în I. Godea, Apa și arhitectura la români …
[27] I. Godea, C. Rai, Moara cu manej …
[28] Inf. Toader Jurca, n. 1939
[29] În traducere în limba română efectuată de dr. Andrei Milin, director general al Muzeului Satului Bănățean din Timișoara
[30] A. Deroko, Narodna arhitektura …, p. 27
[31] Fr. Griselini, Încercare de istorie…, p.126
[32] Vezi: I. Godea, Arhitectura subterană…; Idem, Bordeiul o sinteză…
[33] A. Negru, Arhitectura populară …, p.125
[34] G. Popi, Românii din Banatul Sârbesc …, p.261
[35] A. Negru, Arhitectura populară …, p. 125
[36] Desigur autorul vorbește de țestul de lut ars întâlnit în toate satele din Banat și nu numai înainte de apariția construcției separate de cuptor de pâine.
[37] J. K. Steube, Nouă ani…,p. 111-113
[38] J. J. Ehrler, Banatul…, p. 49-50
[39] Pentru altă clasificare vezi: M. Moga, Decorul…, p.6; ”Aproape toți călătorii veacurilor XVIII-XIX sesizează prezența locuințelor de nuiele împletite. Johan Fridel le și descrie, la 1769, remarcând ușurința și dibăcia cu care românii le ridicau: ”casele lor sunt modeste la proporții, împletite din nuiele, cârpite cu lut și acoperite cu paie și trestie, având ferestre mici, de care sunt prinse bășici de bou sau de porc în loc de geamuri. Valahul bate 4 copaci tari și tineri în pământ, pune alți 4 deasupra lor, împletește din nuiele un perete jur-împrejur, îl acoperă cu pământ, așează câteva ramuri drept acoperiș, pe care pune apoi trestie și acest palat este terminat în 2-3 zile”.” (Al. Negru, Arhitectura populară…, p. 125)
[40] Inf. Todor Jurcă, n. 1930, Ianco Most, nr. 45
[41] Inf. Octavian Blaj, n. 1936, Grebenaț, nr. 9
[42] Inf. Vasile Besu, n. 8. 12. 1930, Ianco Most
[43] Al. Negru, Arhitectura populară…, p. 126-127
[44] Fr. Griselini, Încercare de istorie…, p. 179-180
[45] Al. Negru, Arhitectura populară…., p. 126
[46] Inf. Ion Rotaru Cordân, Coștei
[47] Inf. Vasile Besu, n. 8. 12. 1930, Ianco Most
[48] Inf. Manciu Mihai, n. 1932, Nicolinț, Str. Principală, nr. 69
[49] Inf. Ion Rotaru Cordân, Coștei
[50] Inf. Ion Rotaru Cordân, Coștei
[51] Inf. George Tibi Petrovici, n. 1945
[52] N. Săcară, Materiale și tehnici…, p.90
[55] V. Mic. Vreme trece …., p, 137
[56] Inf. Ion Drăgan, n. 1931, Ianco Most, nr. 13; Todor Jebeleanu, n. 1930
[57] Inf. Todor Jurca, n. 1939, Ianco Most, nr. 45
[58] Vezi: J. J. Ehrler, Banatul…, p. 54
[59] A. Gogolan, Banatul sârbesc…, p. 11
[60] R. Ursulescu-Miličič, Terminologia..., p.14